Când ferestrele devin oglinzi

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Există multe feluri de ferestre. Cu arcade învăluite de iederă, cu gratii, către mare sau către cer, ferestre oarbe, vechi sau noi, deschise sau închise, din lemn sau din gânduri și fiecare are o poveste. Revista noastră, o fereastră prin care lumea, cu toate bucuriile ei, năvălește peste noi, doar dacă suntem deschiși să o primim, este darul nostru duminical pentru cei care se bucură să primească daruri. Așa că astăzi, de la această fereastră, să vorbim puțin despre noi! Fiindcă și Timpul Alecsandrist, ca toate ferestrele, are propria poveste.

Definit ca moment simbolic ce marchează trecerea de la adolescență la viața și la responsabilitățile adultului, majoratul este fixat legal pe întinsul globului între 15 și 21 de ani. În spațiul nostru național, se sărbătorea la 21 de ani înainte de 1948, îl marcăm la 18 ani astăzi, mutând accentul de pe semnificația răspunderii, pe aceea a drepturilor la care adolescentul visează, de cele mai multe ori, înainte de împlinirea acestei vârste. De 18 săptămâni, intense ca niște ani, încercăm să vă dăruim, în fiecare duminică, un nou număr de Timp Alecsandrist și iată-ne ajunși la majorat!

Poate că 18 săptămâni de apariție continuă pentru o revistă nu înseamnă prea mult, dar când e vorba de o revistă școlară, vă rog să ne credeți, înseamnă enorm.

Mai întâi, înseamnă șansa de a exista un proiect generos, Timpul-portal de cultură, în care ne-am regăsit și de care profităm din plin, cu toată recunoștința pentru cei care l-au gândit. Să oferi un spațiu predefinit, într-o lume virtuală, unor tineri care au ceva de împărtășit, reprezintă cu adevărat un portal care îi scoate din mediocritate, din rutina timpului irosit!

Apoi, înseamnă redescoperirea unei comunități școlare, cu vibrațiile ei cotidiene, cu solitudinea școlii on-line și cu nevoia socializării reale, într-o curte a școlii nouă, cu dialoguri, polemici, dezbateri, emoții împărtășite, sugestii de lectură, recomandări cinematografice, adică un cadru viu, necesar, de care ne bucurăm în fiecare duminică. Pe lângă profesorii care au găsit răgazul de a transmite lecții, într-o altă formă, în paginile acestei reviste, pe lângă elevii gazetari, mulți dintre ei cu o maturitate a scrisului care validează calitatea școlii în care s-au format, Timpul Alecsandrist este și un loc al curajului pentru mulți dintre elevii neîncercați în ale condeiului. Să scrii ce gândești despre o carte, despre un film, despre o experiență de viață, despre tine, când ai 11 sau 14 ani, e un act de curaj care trebuie prețuit și încurajat.

Ce mai înseamnă Timpul Alecsandrist? O echipă! Câțiva elevi inimoși, implicați, atenți la tabloul lumii în care trăiesc, dispuși să ofere o parte din timpul lor celorlalți. Îi cunoaștem deja, îi citim, îi prețuim, recunoaștem că, prin ei, noi, profesorii care și-au asumat coordonarea revistei, ne simțim împliniți.

Ca orice revistă, nu am exista fără cititori, de aceea ne bucurăm când primim mesaje de apreciere și de încurajare de la elevi, de la părinți, de la profesori.

Dacă privim retrospectiv cele 18 săptămâni care au trecut, Timpul Alecsandrist devine o școală, uneori mai convingătoare decât cea pe care o clădim zilnic în sălile de clasă, o școală care aduce în fața elevilor povești de viață transformate în povești de cunoaștere, cărți deschise și dăruite cu drag, emoții care esențializează cultură, evenimente devenite istorie, lecții felurite livrate la domiciliu, printr-un singur click. O școală frumoasă, eliberată de constrângeri curriculare, de norme, de dogme. O școală liberă pe care doar să vrei să o deschizi. Dar, mai ales, o școală în care toți putem preda lecții și toți putem învăța din ele.

Sigur că, în tot entuziasmul momentului pe care îl vrem de bilanț și de aniversare, nu ne stă în fire să ne îmbătăm cu apă rece. Nu toți alecsandriștii frecventează această școală încă. Unii din lipsă de exercițiu, alții dintr-o inerție a indiferenței de care nu au reușit să se rupă. Invocând lipsa timpului, alții, sau refuzând, pur și simplu, câțiva. Dar fiecare îndemn, fiecare invitație la lectură, fiecare gest de deschidere pe care îl vom face, zilnic, va lărgi această comunitate, cu siguranță.

Poveste, școală, fereastră, provocare sau oportunitate, indiferent de felul în care o privim, revista noastră poate deveni o oglindă, în care să ne reflectăm cu ceea ce suntem, dar, mai ales, cu ceea ce putem deveni.