Câte ceva despre furnici, girafe și solidaritate

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Traversăm o perioadă care ne-a pus mai mult și poate mai neașteptat problema solidarității. De aceea  cred că merită să ne oprim asupra sensurilor acestei valori, cu atât mai mult cu cât ea pare să nu se mai limiteze la comunitatea de care ne simțim apartenenți, trece dincolo de ea și se proiectează pe imaginea umanității, în ansamblul ei.

Solidaritatea pare să definească lumea vie, la toate nivelurile ei. Fernando Savater o concentrează într-o pildă memorabilă, ce merită mereu să fie amintită. Există în Africa o specie de termite  al căror corp este moale, lipsit de învelişul chitinos, si care devin pradă uşoară pentru paianjeni. Atunci când un furnicar e afectat de ploi sau de trecerea unui animal, paianjenii  atacă. Furnicile soldat se agaţă însă de membrele acestora si le frânează înaintarea, în vreme ce sunt devorate, dar, în acest timp furnicile lucrătoare din muşuroi repară zidul de pământ şi comunitatea se salvează. Schimbând ceea ce e de schimbat, povestea o regăsim, cu alte nuanţe în Iliada. Hector îl aşteaptă în faţa zidurilor Troiei pe Ahile, cu toate că ştie că acesta e mai puternic şi că îl va ucide. Face asta din datorie faţă de familie, faţă de cetate, faţă de semeni. Sacrificiul lui, însă,  ni se pare mai nobil decât acela al micilor vietăţi africane. Diferenţa rezidă în aceea că furnicile se luptă şi mor pentru că trebuie, în vreme ce Hector se jertfeşte pentru că vrea. El este liber şi de aceea îi admirăm vitejia.

Solidaritatea implică, deci, şi alte categorii fundamentale: libertatea, binele, fericirea. În istoria umanităţii putem identifica nenumărate exemple care atestă complexitatea conceptului de solidaritate. În marile războaie ale lumii a existat o solidaritate a fiecărei armate beligerante. Astăzi, există grupuri solidare în jurul propriei credințe, în dezacord cu altele, ele însele solidarizate de credinţa personală.

Există, în solidaritate, greutatea alegerii. Ce este bine si ce este rău, ce vrem şi ce trebuie să facem, cât merită fericirea noastră şi cât datorăm  fericirii celorlalți. Există, întotdeauna, repere ale solidarităţii. Le definea cândva Montesquieu.  Daca eu aș sti ceva care mi-ar fi util mie si care ar aduce prejudicii familiei mele, mi-aş scoate acel lucru din minte. Daca aș ști ceva care ar fi util pentru familia mea, dar n-ar fi tot asa pentru patria mea, aș incerca să uit acel lucru. Daca eu aș avea ceva util pentru patria mea, dar care ar aduce prejudicii speciei umane, aș considera acel lucru o crimă, pentru că mai presus de orice eu sunt om, în vreme ce francez nu sunt decât din întâmplare.

De multe ori ne implicăm în proiecte de voluntariat cu deosebit entuziasm. Ajutăm copiii înfometaţi din Africa, bătrânii fără sprijin dintr-un azil, tinerii mutilaţi din Afganistan, familiile fără adăpost din Somalia, un bolnav de leucemie dintr-un oraş îndepărtat, suntem gata să donăm pentru reconstruirea unei şcoli din Kenya, a unui spital din Japonia sau a unui parc devastat din îndepărtata Thailandă. Sunt gesturi de mare nobleţe, de mare umanitate, de mare solidaritate. Şi e firesc să facă parte din conduita noastră zilnică. Dar e la fel de necesar să privim şi către copilul înfometat la la uşa blocului nostru, la propriii bunici pe care uităm să îi sunăm de ziua lor, la tinerii cu dizabilităţi care învaţă într-o școală vecină, la colegul a cărui familie şi-a pierdut casa. Să găsim resursele de a sprijini şi reparaţia şcolii din cartierul nostru, ori a spitalului din propriul oraş, ori a părculeţului de lângă şcoala fratelui mai mic. Uneori, în aceste situaţii, solidaritatea e mai puţin triumfală şi merită să medităm la asta, căci aceste gânduri în singurătate ne pot apropia de sensul sublim al solidarității. A te simti singur nu e doar dovada unui gol, ci si o dovada ca inca n-ai pierdut legatura cu lumea. Remarci absenta celorlalti. Uneori, numai prin singuratate suntem solidari. (Octavian Paler)

Și o ultimă posibilă proiecție, greșită, a ideii de solidaritate vă voi transmite în forma alegoriei, poate cea mai persuasivă dintre toate. Era odată în junglă o școală de girafe. Cum era o vreme de criză, profesorii au constatat că se nasc din ce în ce mai multe girafe cu gâtul scurt care, neputându-se hrăni bine, erau atacate de hiene. Din solidaritate, dar și din devotament față de profesie, dascălii de girafe au elaborat adevarate strategii. Au început să antreneze mai mult girafele scunde, să le motiveze, să le încurajeze, le-au făcut trambuline și acestea au început să înregistreze progrese. Hienele erau tot mai agresive, iar girafele tot mai puternice. Dar, cu toate acestea, câteva girafe au ales, în locul educației, să supraviețuiască împrietenindu-se cu hienele. Să fim, deci, solidari în valori, în bine, în cunoaștere, în iubire, în respect. Citind Timpul Alecsandrist, sunteți solidari cu cei care vi-l dăruiesc!