De ce există adeseori conflicte între minte și corp? - O viziune neo-idealistă și soluția postumană

Robert Lontcovschi4 aprilie 2021

Autorul Articolului: Rareș Neagu, clasa a XII- a C

Relația minte-corp constituie una dintre probleme filosofice recurente pentru istoria umanității. Astfel, odată conștientizat statusul său de homo sapiens, omul a devenit fascinat de propria-i capacitate de a cugeta, evidențiată de natura reflexivă a conștiinței sale, întrucât, potrivit lui de Jean Paul Sartre înseși existenței conștiinței mele în calitate de conștiință de sine,[…],Eul se sesizează pe el însuși^{^[1]}, ceea ce înseamnă că orice conștiință este conștiință de sine care există pentru sine.^{^[2]}

Mintea ca substanță imaterială și o perspectivă neo-idealistă

În Grecia Antică identificăm o primă explicitare a conceptului de suflet(psyche). Astfel, etimologia cuvântului psyche^{^[3]} indică o conceptualizare comună în limbile de origine indo-europeane ce are ca sens principal suflarea. Acest lucru reflectă în mod evident viziunea străveche ce diferențiază viața de non-viață prin faptul că cele animate respiră. Importantă este expansiunea semantică a acestui termen în epoca post-socratică ce coincide cu schimbările de gândire induse de filosofia emergentă. Un pas important este datorat lucrărilor lui Platon și Aristotel^[4] care au scos la lumină proprietăți ale minții precum rațiunea și afectul ce vor sta la baza psihologiei și vor avea un rol foarte important în metafizică. Teoria tripartită^[5] înaintată de Platon introduce o structură mult mai complexă a sufletului comparativ cu triviala respirație. Viziunea lui este idealistă, pe când cea a lui Aristotel a dat naștere materialismului din filosofia vestică, transformând structura tripartită a sufletului platonic în forme de manifestare a categoriilor ontologice de existență biologică.

Independent de evoluția din Grecia Antică, în India apare o filosofie diferită, bazată pe textele vedice, în care noțiunea de Brahman^[6] apare ca entitate absolută. Fascinant este faptul că echivalentul conceptului de spirit individual(skr.Ātman) reprezintă o parte a Brahman-ului colectiv. Acest lucru diferă de noțiunea standard din cultura vestică ce grupează ființa transcendentă și spiritul uman în categorii ontologice distincte. În ipostaza umană, spiritul este prins în ființa vie(skr.Jīva), fiind numit în sanscrită Jīvātman^[7]. Partea din Brahman-ul neindividualizat care este echivalent cu Ātman-ul din starea primordială este numit Paramātman. Fenomenul de individualizare al Brahman-ului în Ātmani implică probleme deoarece conștiința lor are o parte individualizată care este reprezentată de trăirile personale dar și o parte comună constituită de percepția intersubiectivă a realității fizice. Acest lucru implică faptul că Ātmanii au conștiința parțial-unificată(partially unified-consciousness^[8]) ce par să afirme că Ātmanii erau cândva aceeași entitate.

Un aspect esențial al problematicii minte-corp este conturarea relației dintre Ātman și universul fizic. Pentru a descrie această relație vom face apel la idealismul subiectiv al lui George Berkeley, de exemplu la celebrul esse est percipi^{^[9]}-a fi inseamnă a fi perceput, ce schițează modul de existență al realității fizice. Majoritatea criticilor lui Berkeley gravitează în jurul problemei generate de lucrurile care nu sunt percepute de nimeni în fiecare moment. Există însă o soluție diferită de cea a lui Berkeley^[10] având la bază gnoseologia blagiană^[11], știut fiind faptul că filosoful român a fost un revoluționar în gnoseologia națională prin introducerea direcției cunoașterii^{^[12]} ce permite potențarea misterului. Prin această gândire este posibil ca pentru o entitate care percepe tot, precumParamātman-ul, prin pierdere de cunoaștere să perceapă conștient doar partea fanică a unui obiect în timp ce partea criptică este percepută inconștient, dar continuă să existe.

În acest sistem filosofic, culminarea pierderii de cunoaștere este starea de tabula rasa pe care o are omul la naștere. Din acest punct, se inverseaza direcția cunoașterii spre plus, omul evoluând odată cu dezvoltarea ontogenetică a corpului său, fapt evidențiat de Piaget în cadrul psihologiei dezvoltării cognitive.

Corpul uman și condiția spiritului prins în el

Corpul uman este indubitabil cel mai complex sistem întâlnit de om până în prezent. Cu începere din Renaștere, interpretantul simbolului de corp a suferit o desacralizare continuă generată de înțelegerea progresivă a funcționării lui, determinată de revoluțiile științifice din Europa. Această conștientizare a omului în natură a cauzat un val masiv de materialism ce se sincronizează cu descoperirile moderne. Viziunea lui Leonardo da Vinci conform căreia corpul uman este o mașinărie care funcționează după principii naturale a fost extinsă la întreaga ființă umană, pe baza pe asemănării dintre modul de operare a calculatorului și cel al creierului uman, dând naștere ulterior mișcării cognitive din psihologie.

Deși sistemul filosofic adus în atenție are nuanțe idealiste, susținem că encefalul este un calculator așa cum relevă cognitiviștii, însă considerăm conștiința ca diferită și separată de corp. Pentru a contura sistemul metafizic neo-idealist avut în vedere, vom porni de la sistemul vedic prezentat anterior și-l vom construi într-un mod în care să fie compatibil cu descoperirile științifice moderne.

Interacțiunea dintre Ātman/spirit și realitate este una de creație continuă, iar după cum este structurată gnoseologia, obiectele continuă să existe și când nu sunt direct privite din cauza percepției neîncetată a minții universale inconștiente. De aici putem trage concluzia că spiritul poate să perceapă realitatea fizică fără a avea nevoie de un corp și deci fără a avea nevoie de receptori fizici ce în opinia noastră doar transduc informația ce este reconstruită în creier. Din această cauză, putem spune că sufletul în corp are o percepție secundară, nevăzând realitatea așa cum este ea.

Locul de interacțiune între spirit și corp poate fi conceptualizat ca o interfață minte- corp ce mediază percepțiile pe care spiritul le primește prin intermediul organelor de simț, dar și receptarea gândurilor voliționale ce pun în mișcare corpul fizic la nivel conștient. Aici, conceptualizarea dualismului cartesian^[13] întâlnește o problemă majoră reprezentată de mecanismul de interacțiune dintre substanța materială și cea imaterială. Idealismul este imun în fața acestei probleme așa că nu continuăm dezvoltarea conflictului pe această filieră.

Revenind la poziția spiritului în corp, sistemul de recompensă al creierului^{^[14]} are ca rol condiționarea comportamentului prin inducerea de plăcere sau durere fizică în funcție de impactul biologic al acțiunii efectuate. Acest lucru are implicații axiologice majore deoarece se bazează pe o senzație fizică cu efect universal, în acord cu monismul hedonic sau chiar axiologic. Astfel, mecanism hedonic asigură supraviețuirea entității biologice prin conservarea homeostaziei, constrângând spiritul să execute acțiuni spiritual neutre precum actul de a mânca, ce devine hedonic pozitiv prin inducerea de plăcere Jīvātman-ului. Sistemul acesta reprezintă prima sursă importantă a conflictului dintre minte-corp și structurează prioritățile minții sub forma piramidei lui Maslow. A doua cauză a conflictului este natura limitativă a encefalului generată de resursele cognitive și materiale limitate, însă aceste aspecte le vom dezvolta in secțiunea a IV-a.

Integrarea concepției neo-idealiste în gândirea idealistă precedentă

Urmare a prezentării ipostazelor spiritului dintr-o perspectivă neo-idealistă, observăm faptul că acestea corespund tipurilor de idealism din filosofia vestică. În prima instanță, idealismul absolut al lui Hegel^[15] conceptul de Absolut este aproximativ echivalent cu Brahman-ul neindividualizat. Pe de altă parte, idealismul subiectiv al lui Berkeley^[16] descrie condiția Paramātman-ului care își percepe total lumea, iar după procesul de individualizare, Ātmanii pot fi priviți ca monadele lui Leibniz în idealismul său pluralist în interpretare personalistă. Totuși, pentru problema noastră, cea mai importantă ipostază este cea a spiritului în corp ce poate fi privită din perspectiva idealismului transcendent al lui Kant^[17] cu puține modificări, doctrina lui fiind că ar exista o realitate în-sine^{^[18]} pe care omul nu poate să o perceapă, el în schimb percepe lumea așa cum îi apare.

Considerăm că această dihotomie între lumea în sine și cea cum apare este generată de condiția spiritului în corpul uman unde percepe doar ce primește de la organele de simț prin interfața minte-corp, encefalul reconstruind o realitate ce este o reprezentare imperfectă a celei reale. Imperfecțiunea este rezultatul capacităților cognitive limitate a sistemului nervos ce reprezintă a doua sursă de conflict pe care o voi dezvolta în secțiunea următoare.

(va urma)

BIBLIOGRAFIE

1. Berkeley, George, Teoria, Editura Iri, 2006

2. Blaga, Lucian, Trilogia Cunoașterii, Editura Humanitas, 2013

3. Descartes,René , Meditații despre filosofia primă, Editura CRATER, 1997

4. Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Paideia, 2004

5. Sartre, Jean-Paul, Ființa și Neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, Editura Paralela 45, 2004

6. Zimmer, Heinrich, Filozofiile Indiei, Editura Humanitas, 2001

7. https://en.wiktionary.org/wiki/%CF%88%CF%85%CF%87%CE%AE#Ancient_Greek

8. https://plato.stanford.edu/entries/ancient-soul/

9. https://plato.stanford.edu/entries/consciousness-unity/

10. https://rewardfoundation.org/brain-basics/reward-system