De ce nu eu?

Autorul Articolului: Claudia Dăscălița

Ești reală?

O singură rotire a limbii ceasului, dacă aș putea cumpăra de la timp,

Ne-ar duce înapoi la începuturile chipurilor noastre,

Când tu și eu eram un singur chip.

Când tandemul a două inimi era de fapt viața unui trup dibace.

Sunt reală?  

Ne-am unit cândva, la o vărsare a zorilor,

Pentru a ne despărți urlând, într-o baie a norilor.

Am fost un soare și o lună, un bărbat și o femeie.

Eu bărbat și tu femeie.

Suntem reale?

Ai ales să te opui, scrijelind pe pielea albă, liniile unei demențe precoce.

Mi te-ai opus mie și ție când durerea a devenit feroce.

Ai băut din apa lunii, buze suave udând,

M-am îmbălsămat în curajul zvăpăiat al soarelui și te-am pierdut arzând.

Nu suntem.

Uitându-te la tine în oglindă, nu mă vezi decât pe mine, senină.

Uitându-mă la mine în oglindă, nu te văd decât pe tine, sumbră.

Și între oglinzi paralele ne aflam noi, cu nădejdi de sticlă strângând în palme,

Doar din ale tale căzând vinovate stele sparte.

Eu sunt, tu nu.

Acum, te iubesc cum nu te va iubi nimeni.

Doar eu știind cum să te iubesc pentru a te simți bine.

Însă odată cu bântuirea amurgului, stau și îl întreb pe sine,

Ce înseamnă să fii iubit de altcineva și nu de tine?

Am fost cândva reale amândouă, 

Când râdeam și ne atingeam, fără să curgă sânge.

Suntem acum cine am vrut să fim mereu, suflete de rouă,

Eu aici, pe pământul uscat, tu acolo, pe bolta care plânge.

De ce nu eu? întreb pe sine

Când îmi este greu fără tine.

Și îmi răspunde cineva de lângă mine:

-Va fi mereu în tine, indiferent de cine devine.