Despre fațetele respectului pentru patrie

Patria ni se spune mereu că este țara în care am deschis ochii, este locul din care provin părinții noștri și locul în care ne-am născut noi, dar o patrie are și cel ce a văzut lumina zilei într-o țară străină decât cea a strămoșilor. Respectul pentru patrie capătă, astfel, mai multe înțelesuri și mai multe dimensiuni corespunzătoare fiecărui individ care aparține unei națiuni, iar echilibrul fragil dintre patriotism sănătos și naționalism nociv trebuie să facă parte dintre preocupările noastre, pentru a se evita reiterarea unor greșeli ale trecutului.

În primul rând, patria este un concept plurivalent, iar sentimentul patriotic stă la limita dintre naționalism și respect pentru patrie. Tendințele ultranaționaliste au făcut ravagii pe continentul european în secolul al XX-lea. Acestea au apărut pe fondul unui veritabil val de fondare a statelor naționale și de democratizare, care a străbătut întreaga Europă a secolului al XIX-lea. În această ordine de idei, istoricul Lucian Boia spunea, în „Mitul democrației”: „Națiunea este – sau a fost – una dintre marile religii secularizate ale timpurilor moderne. Nimic nu se afla deasupra națiunii, totul îi este subordonat. Ea presupune decuparea omenirii în entități distincte și omogene.”. Pe fundalul acestei mentalități, patriotismul era în centru, deși se contaminase cu naționalism, Europa imperiilor, devenind Europa națiunilor. Așadar, nazismul și fascismul, ideologii totalitare, create pe principii rasiste și exagerat naționaliste, care ridică la nivelul de mit fundamental statul-națiune, au marcat istoria noastră recentă, alături de comunism, regim dictatorial care și-a propus să niveleze societatea și în cadrul căruia iubirea față de patrie se reducea la slava partidului unic, în frunte cu „atotputernicul” conducător, au înfiorat popoarele și au mânjit de sânge ultimii ani ai secolului precedent. Andrei Pleșu afirma, în „Despre bucurie în Est și Vest”, că „nazismul e o ideologie născută dintr-un delirant complex al superiorității de rasă”, sintetizând caracterul naționalist și nu patriotic al ideologiilor politice specifice Italiei fasciste, respectiv Germaniei naziste. Cu toate acestea, respectul pentru patrie nu are nimic din maleficul naționalismului dus la paroxism, ci este, esențialmente, iubire, dragoste de țara de baștină, aderarea la cultura națională, atașamentul față de limba patriei, crearea unei legături profunde cu tradițiile și obiceiurile țării-mamă și așa mai departe. A fi patriot nu se referă la o fudulie lipsită de sens sau finalitate și, în niciun caz, nu înseamnă suprimarea diversității sau afirmarea superiorității unei națiuni față de altele; aceste practici sunt încălcări vădite ale drepturilor omului și denotă absența crasă a iubirii față de umanitate, anulând posibilitatea de a exista concomitent și un patriotism pur și visceralmente bine-intenționat. Însă odată ce patriotismul nu se metamorfozează în naționalism, acesta este cât se poate de frumos și oarecum firesc, având în vedere faptul că omul este o ființă socială, ce necesită sentimentul de apartenență la o comunitate și de dizolvare a eului în oceanul colectiv al semenilor.

În al doilea rând, patria și respectul pentru aceasta mai deschid o discuție, cu referire la statutul acestora în sufletul emigranților.

Este comun să ne gândim la emigranți ca la cetățenii care, trăind sentimentul patriotic la un nivel superficial sau deloc, părăsesc fără a privi în urmă țara natală, așteptând „câinii cu covrigi în coadă” din străinătate. Totuși este mai complicat decât atât. Emigranții nu renunță pur și simplu la respectul pentru patrie și nu dezertează fără regrete de la datoria cetățenească de a-și recunoaște patria și de a a-i accepta deopotrivă luminile și umbrele. Conexiunea înnăscută cu țara, apartenența din punct de vedere lingvistic la respectiva comunitate, asemănarea fizică cu conaționalii, împărtășirea, poate, a religiei majoritare din țara de proveniență rămân, acolo, intrinsec, independent de voința lor, până la urmă, iar respectul față de patrie nu este în niciun fel dictat sau proporțional cu reședința pe care o are individul sau cu numărul de cetățenii pe care le dobândește de-a lungul vieții, căci există o diefernță majoră între cetățenie, etnie și naționalitate. Cetățenia poate fi obținută în mod repetat și este în strânsă legătură cu domiciliul omului, etnia este dovada faptului că respectivul face parte dintr-un popor care are aceeași cultură și ai cărui indivizi vorbesc aceeași limbă, cu sau fără existența unui stat național aferent, iar naționalitatea este raportul juridic dintre o persoană și un stat, fiind căștigată prin nașterea pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, contrar poate mentalului colectiv, emigranții pot fi la fel de sau chiar mai atașați de patrie decât compatrioții care locuiesc între granițele statului național. Cazul refugiaților este, în opinia mea, cel mai pertinent în acest sens. Acești oameni, nevoiți să fugă din țările natale, de instabilitatea politică, economică și socială, datorată de conflicte militare, cel mai des, trăiesc în state gazdă, primiți în comunitatea locală din solidaritate, dar trăiesc, de cele mai multe ori, cu un sentiment profund patriotic, dublat adesea de cel religios, care se transformă, din nefericire, în extremism, câteodată. Acest patriotism este amestecat cu dor, cu nostalgia vieții anterioare pierdute, cu nesiguranța privind viitorul și, oricât de bine s-ar putea integra în noua casă, s-ar adapta la noua limbă și noile împrejurimi, această trăire nu îi părăsește în totalitate, respectul față de patrie crescând chiar și urmașii fiind educați în același spirit, cu respect față de țara abandonată. Integrarea în noul mediu nu este, totuși, deloc facilă, pentru emigranți, întrucât presupune o atenție la detalii sporită, un respect și o cunoaștere a noii țări aprofundate și dobândirea, în timp, a unui sentiment patriotic secund, pentru țara de locuință, alături de cel pentru țara de origine. În acest punct, elocventă ar fi o secvență din „Țara mea inventată” de Isabel Allende, scriitoare a cărei viață a stat sub semnul identității de străină: „Mă întreb adesea ce înseamnă de fapt nostalgia. În cazul meu, nu e atât dorința de a trăi în Chile, cât de a redobândi siguranța cu care mă mișc acolo. Este terenul meu. Orice popor își are obiceiurile, maniile și complexele sale. Idiosincrazia poporului meu o cunosc ca propria-mi mână.”. Așadar, pentru emigranți există sentimentul patriotic în acceași măsură în care există și la cei care nu au plecat din țară, iar pentru oamenii forțați să își lase țara în urmă acesta este și mai intens.

Acestea fiind spuse, știm că patriotismul îi poate caracteriza și pe cei ce nu mai locuiesc în țara natală, la fel ca și pe cei care locuiesc în ea și că patriotismul, spre deosebire de naționalism, nu înseamnă impunere a unor principii și a unei iubiri de țară asupra altora, ci, dimpotrivă, acceptarea minorităților, ce își pot manifesta, la rândul lor astfel de sentimente înălțătoare, față de poporul, cultura, limba, religia, în general, etnia de care aparțin. Cum însă se manifestă acest sentiment cald față de patrie?

Cu acest scop Constituția fiecărui stat furnizează o serie de elemente cu funcție de simbol național. Spre exemplificare, aș cita articolul 12 din Constituția României adoptată în 1991: „ (1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu. (2) Ziua națională a României este 1 Decembrie. (3) Imnul național al României este „Deșteaptă-te române!”. (4) Stema țării și sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.”. Astfel, individul poate apela la aceste simboluri pentru a-și exprima respectul față de patria sa. Arborarea steagului național, intonarea imnului, participarea la celebrarea Zilei Naționale sau sărbătorirea acesteia pe cont propriu sunt asemenea acte de admirație față de țara natală. Pe de altă parte, simboluri naționale și mărturii ale respectului pentru patrie pot fi considerate și purtarea costumului popular, celebrarea adecvată a unor date cu însemnătate pentru respectivul popor, acompaniată de studierea istoriei naționale (precum ar fi, sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie pentru români, marcând momentul Unirii Principatelor Moldova și Țara Românească, din 1859) ori practicarea cu rigoare a unor obiceiuri și tradiții specifice (în cazul românilor, spre exemplu, protejarea de spiritele rele, întruchipate de strigoi, prin mâncatul de usturoi în noaptea Sf. Andrei). Simultan cu acestea există și alte maniere în care se poate arăta respectul de factură patriotică. De pildă, delectarea cu artă cu iz folcloric implică patriotism. Aici, mă refer la muzica populară, la literatura națională, la dansurile locale, la arhitectura, sculptura și pictura insiprate din trecutul popular. Astfel, ascultând-o pe Maria Tănase, admirând „Coloana fără sfârșit” a lui Constantin Brâncuși, citindu-l pe Mihai Eminescu sau contemplând la imaginea unei țărăncuțe dintr-un tablou grigorescian, ne simțim mai aproape de cultura română. Vorbirea limbii oficiale a statului natal apropie, de asemenea, într-un mod patriotic frații și surorile aceluiași popor. Respectul pentru patrie și interesul pentru istorie au apărut în literatura română, cel mai bine individualizat, în perioada pașoptistă, grație curentului romantic. Lirica tribut patriotismului și dobândirii libertății și conștiinței naționale, precum cea a lui Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Andrei Mureșanu sau Alecu Russo trezește în compatrioții români sentimente de devotament și iubire față de țară.

Conchizând, aș spune că respectul pentru patrie poate lua naștere în oricare dintre indivizii ce, din perspectivă etnică, aparțin unui popor și aderă la cultura aceluia, fiind manifestat într-o multitudine de moduri, de la simbolurile naționale consemnate constituțional și până la aprecierea artei conaționalilor.