Fragmente din cartea ,,Piese de puzzle”

Profil Creator

Anamaria Rodu are șaptesprezece ani și... a scris o carte! ” Am cochetat cu acest manuscris încă de la treisprezece ani și am simțit adevărata pace interioară atunci când am tastat cuvântul Sfârșit, după 360 de pagini scrise și rescrise. Piese de Puzzle e cel mai complex lucru pe care l-am realizat, fiind acum în citire de către un redactor al unei edituri.”, ne mărturisește Anamaria.

A scrie un roman nu a fost o alegere, ci un lucru descoperit în timp. Astăzi, un fragment din romanul Piese de Puzzle, însoțit de un îndemn al autoarei: ”Te îndemn și pe tine, cititorule, să ții capul sus, să te ridici din zona ta de frică și să zâmbești. Ia-o de la capăt când te simți obosit și continuă când ai putere asupra ta. Crede în tine! Eu deja o fac.”

Fragmentul I

Fred și-a mișcat puțin degetele. Vedea așternuturile, vedea fereastra, vedea o asistentă plimbându-se în salon. Becul de deasupra lui pâlpâia. Clipea, pentru că nu suporta întreruperile de curent. Totuși... Era lumină! Era viu! A încercat să strige pe cineva, dar parcă nu putea vorbi. Buzele îi erau cusute cu sârme de fier. A ridicat mâna stângă, înfășurată în bandaje. A observat branula și a clătinat din cap, curios. Totul era atât de curat... Ceva l-a ridicat brusc și l-a împins dincolo de fereastră. Frigul nopții îl făcea să tremure. Pe nas scotea aburi, iar picioarele îi înghețau. Purta doar un halat alb. Era afară. Și vedea lumea de sus. Zbura, sau plutea. Atât de rapid, încât totul din jur se transformase în funingine. S-a transpus apoi la orfelinat. O casă atât de înfricoșătoare, dar oarecum plăcută. Încercând să urce la primul etaj, observă că putea trece prin ușă. Devenise o fantomă. Copiii alergau, râdeau și se împiedicau de lucrurile lăsate pe jos.

Home sweet home!

Auzi discuția dintre el și Locktar, de la parterul orfelinatului, dar nu putea riposta nimic. Nu se putea alătura. Ceva îl trăgea de picioare. Niște gheare de uliu.

Prea scurt să-ți aduci aminte.

A intrat într-un dormitor. Câțiva oameni plângeau în hohote și încercau să ridice un copil ce se rănise. Tot covorul era plin de sânge. Și se aduna din ce în ce mai mult în material, precum nisipul dintr-o parte a clepsidrei.

Aici ai căzut...

A simțit cum apoi o fată i-a dăruit un trandafir roșu, dar a dispărut într-o stea de pe cerul întunecat. N-a apucat să-i ceară numărul de telefon. Era doar un vis erotic, o fantezie.

Dorința ta era alta...

A căzut prin podea. Plângea la poarta căminului după Locktar. Țipa. Îl vedea cărând bagaje, împreună cu doi adulți. Inima lui fu atunci în bucățele mici, din care ieșea praf alb. Dădu cu piciorul într-o doză de suc turtită și se luă la bătaie cu directoarea care încerca să-l oprească.

De ce a plecat...?

Se uita de sus la un bebeluș potrivind niște forme. Se trezi apoi pe un câmp plin cu flori albe. De data asta, se simțea slab, înfometat și obosit. Peisajul din spate se preschimbase din niște munți înalți într-o linie dreaptă, verde.

Totul era un haos.

Se făcuse liniște și negru.

Fragmentul II

— Nu am găsit nimic. Pacientul nu există în acest spital! a concluzionat, uitându-se sceptică pe deasupra ochelarilor. Părea deranjată de apariția lui Locktar, care devenise agitat.

Panicat, a luat rapid liftul care tocmai se golise, uitând că mai era cineva cu el. Înăuntru simțea că se sufocă. Voia să ajungă mai repede sus. De la parter, Maureen a luat-o pe scări, verificând liftul care se oprea la fiecare etaj. Plămânii îi erau grei și o dureau încheieturile picioarelor. Locktar se izbea în butoanele liftului. Era nervos și nu mai știa cum să se calmeze. O lua razna cu fiecare secundă care trecea. S-a oprit într-un final la ultimul etaj. Furios, fugi spre salonul lui Fred, luând-o din mers și pe Maureen.

Stăteau amândoi în fața ușii și niciunul nu îndrăznea s-o deschidă. Locktar, pentru că se temea de crudul adevăr, sau Maureen, care nu-și învingea frica de spitale? Cei doi și-au zâmbit forțat de încurajare. Băiatul s-a lăsat pe ușă și a deschis-o cu spatele. S-a întors și a făcut ochii mari. Patul fusese înfășurat cu o folie albastră transparentă. Suportul de perfuzii era așezat lângă, fără nimic agățat în vârf. Fereastra stătea larg deschisă, iar vântul făcea ca perdeaua să se miște în valuri. Nu se mai auzea aparatul ce înregistra pulsul inimii.

L-o fi mutat.... își spuse băiatul în gând. Dar unde? s-a întrebat. A ieșit val vârtej din salon și a căutat o asistentă.

Maureen se uita prin cameră, iar ochii îi lăcrimau fără să-și dea seama. Își amintea de Joe și de suferința pe care a trăit-o. Dar trebuia să se liniștească ca să nu accentueze starea de nervozitate a prietenului ei. Pentru el venise. Nu voia să-l dezamăgească. Locktar privea la asistenta care s-a oprit să-l ajute ca și când ar fi fost singura din spital. Era ultima lui speranță să afle vești bune despre Fred. Femeia ținea într-o mână o cutie cu medicamente și în cealaltă un aparat de luat tensiunea.

— Fred a murit..., i-a mărturisit, uitându-se cu frică la băiat.

Locktar a fugit înapoi spre salon și s-a oprit în tocul ușii. Credea că are un coșmar și urma să se trezească. Patul gol nu mai păstra nimic din prezența prietenului său. Abia atunci realiză ce se întâmplase, de fapt. Ochii i se umplură de lacrimi și se lăsă în jos, lipit de perete. Ideea că Fred nu se mai întorcea niciodată la orfelinat și nu mai putea juca fotbal îl copleșea și mai tare. Suspina și tușea, iar bătăile inimii și le auzea în urechile înfundate.

Fragmentul III

Luna strălucea și se reflecta în nuanțe de gri pe balustrada terasei de deasupra blocului. Vântul bătea lin și ridica doar puțin praf, care apoi se împrăștia peste oraș ca nisipul dintr-o clepsidră spartă. Cerul era stropit cu puncte albe strălucitoare numite stele, ce pâlpâiau ca niște becuri defecte dintr-un capăt de culoar dărâmat de timp. O bufniță zbura pe deasupra clădirilor în schițe sinistre și fantomatice. Din norii de oțel cădeau pe sârmele stâlpilor picături mărunte de cerneală neagră. În minte auzea pe cineva plângând în hohote. Deodată filmul devenea mut și neclar. Apărea pe un ecran spart cu linii distorsionate, in care se reflecta o siluetă de om malefic și urât. Un monstru... Nu mai înțelegea nimic. Parcă putea vedea lumea mai mare. Dar cum se putea face auzit și văzut? Voia să-l cunoască lumea pentru ceea ce era. Era un artist sumbru și bătrân, cu fața ștearsă și memoria în flăcări. Era un dușman al trecutului, ce-l urmărea până și-n propria umbră de care se temea. Era un neom, un antagonist în toate sferele personalității. Parcă se îneca în propria privire, închisă într-o sticlă și uitată în cele mai adâncite mări, nevăzute de nimeni, în care corpul ți se subția și se decolora. Amintirile îi stârneau furnicături tăioase de lamă de cuțit și era plin de sudoare. Veneau toate pe rând, orfelinatul, familia, Fred, Kansey, Maureen. Îl usturau propriile lacrimi ce se contopeau cu ploaia friguroasă și închipuită de toamnă. A privit în jos, la papucii lui de piele, ce erau rupți de pușca unui polițist ce-l urmărea pe stradă. Dar apoi a simțit că era desculț și dezbrăcat pe interior. Tălpile-i erau de plumb și nu mai putea merge decât drept înainte, fără să articuleze vreun mușchi. A pășit, a călcat drept înainte, a sfidat aerul înțepător și umed. Simțea că plutește, deși curentul și atracția față de sol îi tăiau gâtul și plămânii. Toată viața i-a trecut prin fața ochilor și ceva roșu, cald și greu i-a înăbușit hainele albe. Mai avea câteva sclipiri și putea... Putea. Putea să trăiască. Ar fi putut trăi, dar Fred îl striga. Și țipa din măduva oaselor, însă nu mai avea glas.

Orfelinatul... Adevărata lor casă... 

Fragmentul IV

A ajuns în hotel și s-a oprit iar în dreptul ușii lui Maureen. Încă era încuiată. Nu știa ce să facă și cum s-o caute. Telefoane nu aveau, iar localitatea era destul de mare. Dacă se înecase? A alergat pe plajă și a intrat puțin și în apă. Mai mult de geamandură nu se putea duce. Salvamarul își terminase munca și nimeni n-o observase prin zonă. A văzut o lumină albă venind dintr-o cabană de lemn. A urcat niște trepte și, ajuns sus, a observat silueta unei fete ce ajusta o lanternă. Încerca să-i potrivească intensitatea stând în prag. Locktar a recunoscut-o și a scos din geanta pe care încă o avea la el un tub galben de graffitti. L-a agitat și a desenat pe peretele de lângă trepte  conturul unui soare. Maureen l-a recunoscut și a alergat spre el. A vrut să-l alunge, dar ochii lui albaștri au zăpăcit-o. Iarăși se pierdea în ei... Locktar emana altfel de energie când o cuprindea cu brațele și o săruta apăsat. A scăpat pe jos tubul, pentru că degetele îi erau slăbite și tremura. Își avea buzele lipite de-ale ei. Nu voia s-o lase să plece, nu atunci!

S-a mișcat încet cu tot cu ea spre păturile pe care dormise fata cu o seară înainte...

Fragment V

S-a apucat să împodobească bradul cu Aristarh. Au luat cutiile cu ghirlande și globuri din debara, le-au sortat pe culori și apoi le-au agățat de crenguțele care le înțepau degetele.

În tot acel timp, au ascultat muzică și, una dintre ele, având un ritm mai încet, l-a făcut pe Aristarh să o ia de brațe și să o conducă până în mijlocul camerei.

A prins-o de talie și a făcut un pas în spate, apoi unul în laterală și brusc, totul din jur a devenit o sală de dans dintr-un castel străvechi și întunecat din Evul Mediu. În imaginația lui, Maureen purta o rochie albă, iar el era în costum negru. Fata a făcut o piruetă și l-a sărutat pe obraz, după care mișcările lor au devenit mai lente. Și nu că se termina melodia, dar Aristarh a tras-o la piept și a îmbrățișat-o. Îi putea mirosi părul roșcat, proaspăt spălat și încă ud. O mângâia pe spate și se simțea vrăjit de corpul ei. O simțea aproape... Foarte aproape... Probabil că, dacă cineva ar fi intrat peste ei, ar fi râs, căci nu dansau deloc bine. Mișcările lor erau atât de stângace.

Un pas înainte, altul în spate, apoi în stânga, apoi în dreapta... Aristarh dansa un vals neîntrerupt, cu fata lângă care își clădea deja un viitor. Era prietena lui cea mai bună. Maureen îi zâmbea, pierdută și prostită parcă de toate acele sentimente care o invadau. Inimile lor băteau din corpuri diferite, dar le simțea ca făcând parte din același suflet.

Fragment VI

Apoi, luminile s-au stins, iar în sală s-a făcut liniște. Doar un reflector bătea puternic pe microfonul cu stativ. Solistul își începuse deja partea. Și chitaristul la fel. Cântau atât de lin și se jucau cu notele muzicale, până când totul s-a oprit, ca o pană de curent. Aristarh a început să cânte la pian, însă Maureen nu a bătut în tobe. Doar stătea, înțepenită. S-a uitat în sală. Lumea aștepta. S-a auzit o tuse din primul rând. Era Kansey. Voia să arate că deja s-a plictisit. Maureen a luat microfonul și a explicat toată situația. S-a plimbat pe scenă, reflectorul urmărind-o și făcându-i părul roșcat să lucească. S-a oprit în partea dreaptă a pianului și a lovit cu genunchiul în el de două ori, după care a făcut o pauză și a bătut din palme. A improvizat exact ritmul de pe partiturile bateriei, iar Aristarh i-a ținut isonul. În timp ce apăsa clapele, zâmbea și fredona versurile melodiei. L-a acompaniat la vocea a doua și Maureen. Amândoi se simțeau, cu adevărat, liberi. Cum alții își exprimă sentimentele prin ură, ei făceau acest lucru prin muzică. Ba mai mult, în acea zi ieșiseră din tipare, căci publicul își dorea de mult o interpretare nouă. Când au ajuns la ultimul vers, s-au privit unul pe celălalt. Erau atât de absorbiți de conexiunea dintre ei doi, încât nici nu au luat în seamă aplauzele și chiuiturile. Sala s-a ridicat în picioare și a strigat numele lor.

Fragmentul VII

A fost o greșeală de la bun început. Fiindcă toate acele amintiri îi rămăseseră pe conștiință, atunci când s-a privit în oglindă, s-a uitat la mâna lui, toată zgâriată și tăiată de la lamă. Unele răni erau atât de adânci, încât pe deasupra aveau pielea de o culoare diferita.

— Totul e pe dos în lumea asta! a spus-o în fața oglinzii plângând din ce în ce mai tare. [...] Privea în jos la calea ferată. Patru șine, câte două pe fiecare sens. Părul îi flutura de fiecare dată când un tren mergea cu viteză pe dedesubt, făcând podul să se zgâlțâie puțin. A mirosit aerul poluat de benzină și a închis ochii, rezemându-se cu coatele de balustradă. Chiar dacă a mai auzit claxoane de mașini sau lume nervoasă în jurul lui, deja se obișnuia cu zgomotele orașului. Pentru el, era liniște.