Interviu - Bogdan Creţu

Literatura nu e o materie de la școală, e despre viață și moarte. Și e pe viață și moarte.

Autorul Articolului: Roxana Crețu

Bogdan Creţu este prof. univ. dr. la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Din 2013, a devenit director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”.
A publicat următoarele volume: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura Timpul, Iaşi, 2005, Matei Vişniec – un optzecist atipic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană. Editura Timpul, Iaşi, 2006, Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, Editura Institutul European, Iași, 2013, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Editura Contemporanul, București, 2015, Viață și text. Biobibliografie Marin Mincu (în colaborare cu George Popescu), Editura Paralela 45, Pitești, 2017.

Este coautor la Dicţionarul general al literaturii române și la Enciclopedia literaturii române vechi.

Este redactor-șef al revistei Timpul.

Roxana Crețu: Domnule Bogdan Creţu, sunteţi autorul a numeroase volume de critică și istorie literară și acum găsim în librării romanul Cornul Inorogului, debutul dumneavoastră în literatură. Cum se împacă, în viziunea dumneavoastră, identitatea criticului cu cea a romancierului?

Bogdan Crețu: Se împacă foarte bine. Cel puțin eu nu am surprins nici un moment de gâlceavă. Dimpotrivă, mi se pare că, dacă la început mâna prozatorului tremura căutând să se debaraseze de ticurile criticului, după apariția romanului criticul e mai relaxat, mai împăcat cu sine. În plus, nici pe departe să fie vreo poveste schizoidă aici: criticul și „romancierul” (pun ghilimele, nu mă iau în serios în calitatea asta) sunt unul și același. Scrisul meu nu e rupt în două, e unitar și tematic, și stilistic, și temperamental. În fond, e un simptom al aceleiași dependențe de literatură, așa cum cititul și scrisul sunt indisolubil legate. Pur și simplu am palpat anumite zone ale creierului meu direct, nu ca reflexie în oglinda scrisului altora.

R.C. Într-un interviu din 2017 declarați: Marea mea iluzie e că o să scriu literatură. Literatură foarte bună. Că voi reuși să fiu un scriitor pe măsura cititorului care mă socotesc. Am niște proiecte secrete în privința asta. E limpede că ați împlinit acest vis. Cum puteți defini succesul unui scriitor? Succesul scriitorului este determinat și de calitatea cititorilor?

B.C. Nu știu dacă mi-am îndeplinit vreun vis. La vârsta mea, aș pune problema în termeni de necesitate căreia nu m-am putut opune. Iarăși, nu știu dacă sunt un scriitor pe măsura cititorului care știu sigur că sunt. Nu-mi pot citi la rece cărțile. Le percep temperaturile diferite, momentele înalte și pe cele călduțe. Dar sunt ale mele, au ieșit din mine, nu le pot nesocoti, deși mă pot certa cu ele și o fac adesea. Dar nu numai cărțile pe care e scris numele meu sunt ceea ce am făcut eu din ele, ci și eu sunt ceea ce au făcut ele din mine.

Succesul? Poveste complicată și totodată simplă. Are un aspect social, mai are unul de marketing. Vai de succesul pe care îl mai poate avea azi un scriitor, într-un câmp cultural atomizat și tot mai tabloidizat și ideologizat și el. Dar mai este și un aspect profesional. E cam singurul care mă interesează cu adevărat, deși sigur că fiecare ne dorim cât mai mulți cititori. Că doar și de-asta scriem, nu? Întrebarea dumneavoastră e foarte bună: da, literatura depinde de calitatea lecturii. La fel cum muzica depinde de calitatea interpretării, pentru că o partitură este numai posibilitatea muzicii, încă nu e muzică. La fel, un text devine literatură atunci când are parte de o receptare pe măsura potențialului, a ofertei pe care o face. Dar să nu ne plângem: avem cititorii pe care am fost și suntem în stare să ni-i formăm. Scriitorii „geniali” nu apar în comunități inapte să-i perceapă.

R.C. Se acreditează adeseori ideea că tinerii de azi nu prea citesc? O împărtășiți? Dacă da, care credeți că este motivul pentru care tinerii de astăzi nu mai sunt atrași spre lectură?

B.C. Nici tinerii de ieri „nu prea citeau” comparativ cu cei de alaltăieri și tot așa. Întotdeauna există acest clișeu, al dezamăgirii că lumea s-a detracat, nu mai e „ca pe vremea mea”. Știți ceva? Când auziți astfel de stereotipii, puneți-le pe seama prejudecăților celui care le emite. E o gândire bătrânicioasă, anchilozată, inaptă să sesizeze enorma cantitate de curiozitate care definește adolescența și tinerețea. Am marele noroc de a lucra, de vreo două decenii, ca profesor la Literele ieșene, deci mă aflu permanent printre tineri. Care citesc, caută, se caută prin texte, au jubilația descoperirii unor autori care li se potrivesc, care spun ceva despre ei. În plus, există de ani buni o efervescență a literaturii tinerilor care mă face să fiu optimist. Că se citește mai puțin decât acum 30-50-100 de ani, așa o fi. Dar nu cumva asta se întâmplă pentru că și maturii citesc mult mai puțin? Nu cumva noi am construit un sistem educativ care nu mai e capabil să aducă tinerii către literatură? Pentru că întâlnirea este automat electrizantă: un creier proaspăt, deschis, capabil să se lase fascinat nu are cum să nu reacționeze la seducția și libertatea pe care literatura le conține.

R.C. În același spirit, nu mulți  absolvenți de liceu optează pentru Litere. Care ar fi trăsăturile care descriu profilul unui filolog și care sunt avantajele de a alege această facultate?

B.C. Primul semn este pasiunea pentru lectură. Un filolog, un prof de română este obligatoriu un cititor. Să vă ferească Dumnezeu de profii care nu citesc, care rămân la culegerile de comentarii, la clasicii studiați în facultate, la programa școlară, pe alocuri atât de ineptă, de lipsită de imaginație, de nepotrivită minților voastre atât de deschise. Dacă există această pasiune pentru lectură, vine și uriașul avantaj de a te alege cu o profesie pe care o iubești. E un teribil blestem să muncești o viață și să nu-ți placă ce faci. Să te simți pedepsit. Și să-i mai chinuiești și pe alții cu acreala ta. Meseria de profesor e printre cele mai frumoase pe care mi le pot imagina. Trebuie doar să fim pe măsura ei.

R.C. Ca profesor universitar, urmăriți, desigur, constant, evoluția sistemului preuniversitar. Ce constatări ați făcut cu privire la transformarea școlii în acest ultim an?

B.C. Urmăresc schimbările anului pandemic nu numai ca profesor universitar, ci și ca părinte. Sigur, și ca dascăl: e una dintre marile mele frustrări faptul că trebuie să-mi țin cursurile de acasă și nu din amfiteatre. Pentru că nimic nu poate înlocui întâlnirea reală, ochi către ochi, dintre elevi și profesori. A fost (sperăm că timpul trecut e definitiv) o soluție de avarie. Cu enorme defazaje sociale, cu nedreptăți și pierderi, pe termen mediu cel puțin, greu de recuperat. Educație nu înseamnă doar transmiterea unor informații, ci mult mai mult. Înseamnă o conduită, un model, pasiune, implicare, dialog, posibilități de comunicare, toate contaminante. Or, toate aceste lucruri ne-au cam fost refuzate. Cei mai mulți dintre profesori s-au străduit să facă față. Dar adevărul e că școala românească nu a fost și încă nu este pregătită pentru așa ceva.

R.C. Dacă mâine s-ar reveni la formula anterioară de învățare, ce ați recomanda să se păstreze din experiența on-line?

B.C. Se pot comunica mai fluid unele informații, se poate renunța la formatul clasic al multor întâlniri cvasi-inutile (ședințe cu părinții, consilii profesorale, perfecționări-fantomă etc.), se poate renunța la aproape orice, sunt multe forme goale în sistemul nostru de învățământ; dar esența educației trebuie să rămână prezența elevilor și a profesorilor în clase.  Principala mea recomandare este ca elevii să stea împreună, să alcătuiască o comunitate alături de profesori. Să citească volume de hârtie, să sublinieze cu creionul, să scrie de mână. Să nu mai asimileze realitatea filtrată prin pixeli. Creierul nostru încă nu s-a adaptat la asta. Ne-am creat reflexe noi, asta da, trăim mai mult ca proiectarea a unei imagini de sine creată pe rețelele de socializare, ne percepem prin selfie-uri, vorbim mult mai mult prin aplicații și tot așa,  dar nu am evoluat pe măsura provocării. Lucrurile fundamentale sunt însă, o să vă dați seama de asta mai târziu, cele condiționate prin trup: ne naștem, iubim, dăm naștere și murim prin trup. Or, realitatea virtuală tocmai asta face: ne debarasează de trup. Ei bine, este fundamental ca educația să se deruleze în format fizic, prin prezența fizică a elevilor și profesorilor.

R.C. Revista noastră face parte din familia revistelor Timpul, ceea ce ne onorează! În calitatea dumneavostră de redactor-șef, cum vedeți importanța revistelor școlare în formarea viitoarelor generații de cititori?

B.C. Este foarte important ca aceste reviste să fie ateliere în care elevii să-și exerseze primele arpegii. Să deprindă gustul scrisului, al gândirii responsabilizate, pentru că asta e scrisul. Să capete gustul, fiorul propriului nume tipărit. Încercați experiența, nu e de colo. S-ar putea să vă schimbe destinul. Vorbă mare, antipatică, poate goală de sens, când o citești în adolescență: destin. Vă asigur, tot mai neliniștitoare pe măsură ce trece vremea. Și de trecut trece.

Dar altul ar fi răspunsul cel mai bun: știu câțiva scriitori care au debutat în revistele liceelor lor. Eugen Ionescu, de exemplu, care și-a văzut primele versuri publicate în revista Liceului „Sfântul Sava” din București. Nicolae Steinhardt e un alt exemplu. Nu-s de colo, nu? Oare să nu fi contat începuturile? Vă spun eu, ca om care are 24 de ani de la primul text publicat: orice se poate uita, nu și debutul.

R.C. Dacă ar fi să recomandați trei cărți fundamentale pentru un licean, care ar fi acelea?

B.C. Orice carte de literatură adevărată e bună. Totul este să ni se potrivească. Să vină atunci când suntem pregătiți pentru ea. N-are rost să citești Ulysses de Joyce la 14 ani. Nici pe Dumas nu-l mai poți recupera la 40 de ani, nu mai naivitatea și stângăcia necesare. Ce pot să spun este că de regulă nu greșim cu scriitorii clasici. Cu Madam Bovary, cu Ana Karennina, cu Idiotul ori Crimă și pedeapsă, cu Muntele magic, cu Zgomotul și furia. Dacă te-a contaminat morbul unei cărți mari, ești pierdut, n-ai să mai poți fugi din literatură. Nimic altceva nu o să-ți mai dea vertijul acela, nicăieri nu o să te mai regăsești atât de adecvat, nimic nu o să-ți mai dea o atât de intensă neliniște a lucidității. Literatura nu e o materie de la școală, e despre viață și moarte. Și e pe viață și moarte.

R.C. Vă mulțumim mult pentru dialog și vă rugăm, în final, să adresați un gând cititorilor Timpului Alecsandrist!

B.C. E simplu: nu vă blazați. Rămâneți curioși. Cât mai curioși. Nu lăsați apatia altora să vă sufoce curiozitatea. Și citiți. Colegii, prietenii, părinții, profii, nu în ultimul rând voi înșivă vă mai pot/  puteți dezamăgi. Nu mereu din cauza lor, să știți. Literatura însă niciodată.