Interviu - Diana Lefter

Cam asta aș zice că e important, curajul să viseze

Autorul Articolului: Roxana Crețu, clasa a 11-a C

Roxana Crețu: Diana Lefter a devenit cunoscută alecsandriștilor în cadrul Târgului Antreprenorial, când ați acceptat să fiți părinte comunitar pentru o clasă. Ce v-a determinat atunci să acceptați provocarea?

Diana Lefter: Eu am avut băiatul la Liceul Teoretic” Vasile Alecsandri” pe atunci (acum el a terminat și merge la școală în Olanda) și îmi doream foarte tare să fac ceva pentru copiii din România. Fiind un om cu  18 ani de experiență în tehnologia informației din toată lumea, dar fiind și profesor de matematică, a fost  o combinație între ce îmi plăcea mie să fac cel mai mult, adică să lucrez cu copiii, și necesitatea pe care am descoperit-o pe piață, de a explica și părinților și copiilor de ce este atât de important antreprenoriatul și ce înseamnă el, întrucât există o mare de informații despre acesta, care nu sunt toate foarte relevante. Și de asemenea, iarăși, am încercat să combin COD-ul cu Antreprenoriatul, pentru că în România noi avem copii foarte talentați, foarte buni profesioniști, dar nu prea avem copii  care să îndrăznească să facă ceva pe cont propriu. Eu cred că și părinții știu de ce e bine ca toți copiii să învețe să scrie COD, însă foarte puțini părinți știu de ce e bine să știe și antreprenoriat, ca toți copiii să gândească antreprenorial. De ce? Ca să poată să devină lideri și să aibă business-ul lor, produsul lor, nu să fie doar buni profesioniști, pentru că noi cam așa suntem acum în România, o pepinieră de buni profesioniști. Se întâmplă și lucruri frumoase în zona de antreprenoriat în România, dar eu cred că au nevoie copiii de liceu de combinația asta de competențe, de programare și antreprenoriat.

R.C.: Să continuăm cu o întrebare comună, pe care cred că toată lumea v-a adresat-o la un moment dat, de unde pasiunea pentru IT și cum ați descoperit-o?

D.L.: Nu știu dacă a fost pasiunea pentru IT. Eu am avut un traseu tare sinuos, cum probabil va fi traseul vostru, pentru că acum generația voastră nu mai este stilul ăla, te duci, te angajezi undeva și ieși la pensie într-o companie. Oamenii schimbă în general job-urile, își caută vocația chiar. Oricum, caută să facă ceva cu plăcere, ăsta e secretul. Și așa am început și eu. Am terminat un liceu din Iași, Colegiul „C. Negruzzi”, după m-am făcut profesoară de matematică. Pe urmă am vrut să dau la teatru, așa că am plecat la București să dau la teatru. Dar nu am mai dat la teatru și am emigrat în Canada, unde am învățat singură să scriu COD. Deci de la matematică la informatică am făcut acest pas din necesitate, pentru că trebuia să lucrez acolo. Da, eram doi oameni care plecaseră cu două valize și trebuia să te descurci cumva. Asta se întâmpla pe undeva prin anii 2000. Era nevoie foarte mare de oameni care știu să scrie COD și atunci am zis ok, hai să învăț chestia asta. Deci nu erau site-uri, școli, nici internet nu era. Era o nebunie, care acum pare istorie. Și atunci m-am apucat de chestia asta, care mi s-a părut relativ ușoară, eu venind din gândirea logică și analitică, fiind deja formată. Bine, mi-a luat cam un an să prind un job și pe urmă am avut aproape toate rolurile pe care le poate avea un om în IT. De la suport, la testing, la project și product management. Dar pasiunea mea e asta, training-ul, și probabil că aș fi fost și un foarte bun profesor dacă aș fi rămas și aș fi continuat în România să predau matematică. Mai e  și o chestie cu ”urmează-ți pasiunea”, e frumos, dar să știi că cel mai bun sfat pe care l-aș da unui copil este altul. Încearcă să faci ceva foarte bine, învață disciplina și rigoarea, pentru că în România astea încă sunt în școli, și pe urmă o să apară și pasiunea și creativitatea, adică trebuie combinate astea două chestii. Adică doar pasiune, doar creativitate nu-i suficient, dacă nu există munca și rigoarea și disciplina. Deci nu am avut o pasiune pentru IT, s-a întâmplat să ajung acolo și iată am ajuns să combin IT-ul cu profesoratul.

R.C.: Ce v-a făcut să renunțați la catedra din România și să mergeți tocmai până peste ocean?  

D.L.: Nu aveam neapărat o catedră, eram profesor suplinitor în București. Am profesat doi ani, am avut copii de la seral, profesională și mate-info. De ce am plecat? România la sfârșitul anilor 90` era destul de complicată și am plecat.. ”De ce nu?”- asta a fost. Nu mi-am dorit neapărat să plec, dar s-a întâmplat. Am întâlnit un om pe care l-am iubit și am hotărât să plecăm împreună. Și am plecat să vedem cum e acolo, nu am plecat ca să rămânem. Deci ideea era să ne întoarcem în Europa, să ne întoarcem în România, dar viața te duce, te întoarce, te rostogolește și a fost o experiență frumoasă, care a durat cât a durat și s-a încheiat la un moment dat. Trebuie să ai curajul să faci lucruri și să ai curajul să schimbi lucruri dacă nu simți că ești viu într-o anumită situație existențială. Deci am plecat puțin din spirit de aventură, puțin din cauză că România era destul de cenușie atunci și nu prea vedeam încotro o va lua.

R.C.: Acum, privind retrospectiv ambele experiențe, ce ați aduce din Canada în România și poate și invers?

D.L.: Păi, uite, eu zic așa: că am adus din Canada la școala asta, o dată niște mentori și -doi, am adus spiritul acesta liber și noțiunile de bussiness, pentru că eu totuși am lucrat niște ani în corporație, unde am învățat management serios. Că el este adaptat, că eu am acest start-up micuț, Agileroo, e una, dar la mine la școală pe copii îi învăț exact ce am învățat eu, deci nu din cărți, ci din ce am trăit, din ce am făcut. Soft Skills sunt iarăși un import din Canada. Soft Skills sunt așa numitele abilități sociale, despre care la noi în țară nu prea se  pomenește. Si eu cred că aici avem un punct vulnerabil pentru că, după cum spuneam, copiii noștri sunt foarte bine pregătiți tehnic, avem copii buni la mate, la fizică, dar nu sunt inteligenți emoțional, nu au încredere în ei, foarte mulți copii, deși ei sunt foarte buni, nu au curajul să încerce lucruri noi.  În general, la școală se impun diciplina și rigoarea. Chiar dacă acestea sunt bune, trebuie să gândești liber, nu să rămâi blocat în ”Fă așa cum îți spun eu”. Fiecare copil trebuie să încerce lucruri, să gândească, să poată gândi cu propria lui minte, nu să gândească neapărat după niște canoane. Și ăsta e secretul când lucrezi cu adolescenții. Deci ei trebuie cumva, foarte subtil,  duși înspre o zonă în care să își descopere singuri pasiunile. Iar programarea e doar un instrument. Eu nu îmi propun să îi fac pe toți copiii ingineri, la mine la școală (vorbim de importul din Canada). Mie mi se pare mult mai importantă partea aceasta de felul în care predăm la Agileroo, metodologia noastră, de felul în care lucrăm cu copiii. Îi încurajează să fie deschiși, lucrează în echipe, își prezintă proiectele la final...Deci toate aceste lucruri sunt importuri din Canada și, mă rog, din toată lumea, pentru că în majoritatea țărilor se pune accent pe Soft Skills. Și iarăși este foarte important, voi sunteți o generație care s-a născut cu calculatorul în brațe, deci sunteți generația Alpha, generația Z. Sunt foarte multe instrumente digitale acolo care pot fi și trebuie folosite. Totul ține de alfabetizarea asta digitală care este foarte importantă și care nu prea există, decât cu generațiile noi. Deci importul din Canada este pe zona de Soft Skills, pe management și pe Digital Skills, pentru că acolo lumea e mult mai tehnologizată, infrastructura e mai bună... Ce aș duce acolo de aici? Ei bine, eu  am și făcut un proiect în care încerc să-i pun în contact pe copiii de aici cu cei din Canada. Copiii noștri, copiii din România, sunt foarte buni tehnic, deci școala noastră de matematică este mai bună decât școala lor, școala noastră de informatică este mai bună decât școala lor. Eu nu lucrez doar cu copii olimpici, dar cei care au performanță iarăși sunt modele. Și la mine la școală, în general, mergem pe chestia asta cu ”Educație prin fascinație”, adică avem modele, niște oameni pe care îi admirăm și încercăm să fim la fel ca ei. Printre mentorii noștri, și unii dintre studenții de la Agileroo pot deveni mentori, la rândul lor. Deci am adus din Canada aici Soft Skills  și îmi place să arăt canadienilor și oamenilor din alte țări școala noastră de matematică și informatică. Singura chestie pe care ar trebui să o dea și școala noastră este încrederea în ei, dar asta vine în momentul în care gândesc și au curajul să-și ducă la capat proiectele personale.

R.C.: Cum a fost traseul de la identitatea de profesor la cea de antreprenor și ce înseamnă a  construi o carieră de la zero?

D.L.: Păi, profesor eu sunt și acum, chiar dacă sunt și antreprenor. Mie mi-ar plăcea foarte tare să mă ocup de partea creativă, de curriculum și de predat, dar trebuie să duc și business-ul, deci trebuie să le fac pe amândouă. Tot ce faci în viață la un moment dat, tot ce știi să faci tu îți folosește cumva. Faptul că eu am făcut matematică m-a ajutat să fac IT, faptul că am făcut management mă ajută să fac un bussines, faptul că îmi plac teatrul și muzica mă ajută să le spun copiilor  și tinerilor despre informatică lucruri într-un anumit fel. Deci felul meu de a fi, persoana care sunt eu azi subsumează toate aceste experiențe ale mele, de profesor, de manager, de antreprenor, nu ești doar una ești toate la un loc și ești tu, un om întreg, încerci să fii. Și pui acolo în ce faci tu cu copiii aceia ce ai tu mai bun și asta nu e o chestie neapărat pe care ți-o impui, se întâmplă dacă există în tine această dorință de a dărui și aceste experiențe care te fac să acționezi într-un fel și nu în altul. Pur și simplu a fost o schimbare firească, s-a întâmplat, am evoluat eu ca om și am trecut prin aceste etape, dar nimic  nu a fost întâmplător sau irosit, nicio experiență. Acum simt că tot ceea ce știu să fac mă ajută să îmi duc proiectul ăsta mai departe, un proiect tânăr, care a început acum doi ani.

R.C.: O femeie-antreprenor într-un domeniu atât de dinamic este, în mod evident, un exemplu. Cum reușiți să vă împarțiți între viața personală și cea profesională?

D.L.: Întrebarea asta acum vreo zece ani era mai relevantă. Acum băiatul meu pleacă la facultate, deci acum lucrez foarte multe ore pe zi, pun foarte multe în bussiness-ul ăsta în care cred. Nu știu ce să spun...”femeie-antreprenor”... Eu am lucrat într-o industrie în care domină bărbații și nu m-am simțit niciodată marginalizată sau dezavantajată din cauza asta. Dimpotrivă, cu toți oamenii cu care am lucrat, cu care am interacționat de-a lungul timpului din toată lumea am relații de prietenie care au rămas peste timp. Și de aceea eu încurajez fetele să vină la Agileroo și să înceapă o carieră în inginerie și în IT și în matematică, pentru că este nevoie de creativitate feminină acolo. Noi suntem diferiți și e foarte mare nevoie de energia feminină, de felul de a gândi feminin, sunt binevenite femeile în industia de IT și există loc și nu trebuie neapărat să scrii doar COD, poți sa fii manager, poți să faci documentație, poți să faci stategie. Nu trebuie să fie doar băieți, trebuie să fie și fete pentru că atunci se creează energiile alea care duc la inovare. Nu e ușor, dar nu pot să spun că femeia-antreprenor, în zona în care sunt eu acum, în lumea în care am trăit, este neapărat o experiență mai grea sau mai complicată decât bărbat-antreprenor. Și iarăși, nu știu de ce fetele  nu vin mai multe.. adică știu de ce, te intimidează chestia asta cu matematica, sunt descurajate înainte de a începe. Dar eu, iată, prin ce fac și prin exemplul personal încerc să aduc și fete în zona asta, pentru că e mare nevoie de fete și în IT și în antreprenoriat.

R.C.: Dumneavoastră credeți în puterea ”Educației prin fascinație”. În ce constă asta mai exact?

D.L.: Well, nu îmi aparține neapărat sintagma asta. Știi că în Antichitate Socrate avea un fel  anume de a explica oamenilor, de a-i învăța. Se făceau lungi plimbări și discuții, erau discuții între el și discipolii lui. Și cu întrebările adecvate reușea să îi ducă pe acei oameni, pe învățăcei, să descopere singuri adevărul. Se cheamă Maieutica tehnica asta. Ei, copiii și tinerii învață mimetic, adică îți place de cineva și vrei să fii ca el. Trebuie să admiri omul care stă în fața ta, să poți să fascinezi coplilul acela  prin cunoștințele tale, dar și prin felul tău de a fi, prin valorile tale. Și de asemenea, admirația asta trebuie să existe și între copiii care fac parte dintr-un proiect în echipă. Admirație și încredere, cam asta ar fi de la mentor către discipol și în echipa respectivă. Noi avem probleme, aici în România, cu încrederea, din păcate. Dar, din nou, asta se poate corecta și implementa în școli. Deci cam asta înseamnă ”Educație prin fascinație”, îmi place de mentorul meu, îl admir și vreau să fac și eu la fel și să îl fac, și eu la rândul meu, să mă admire.

R.C.: Ce alte pasiuni,  cu excepția IT-ului, ați adăuga pe lista dumneavoastră și cum credeți că se completează ele?

D.L.: Fiecare om are o meserie, ideal este să ai o meserie pe care o iubești și să îți câștigi banii din ceva care îți place. Am mai spus, pentru mine IT-ul nu-i neapărat o pasiune și nu a fost o pasiune, nici matematica nu a fost o pasiune, eram bună la asta. Eram un copil care gândea bine și pasiunea mea a fost teatrul, dacă e să am o pasiune. Teatrul, îmi place muzica, ascult muzică de toate felurile, sunt cinefilă, citesc... Iar o chestie pe care am observat-o în industria de IT, printre colegii mei (bărbați) ingineri, foarte mulți dintre ei știu să cânte la un instrument foarte bine, pian, chitară, sunt și rockeri unii dintre ei. Și eu cânt la chitară, la vioară și astea completează și de asta încurajez copiii de la școala mea să găsească să facă, să încerce lucruri, să vadă ce li se potrivește. Pe lângă programare și IT, muzica ajută, literatura ajută, teatrul ajută...arta ajută în general la o viață mai frumoasă și mai bogată. Cărțile pe care le citești, muzica pe care o asculți se vor reflecta în ce faci tu, indiferent ce meserie îți alegi să faci.

R.C.: Ca mamă a unui adolescent, credeți în modelul părintelui care deschide calea, care ocrotește sau care dezvăluie libertăți și încurajează riscul?

D.L.: E greu să fii părinte de adolescent. În general, adolescenții trebuie să se desprindă de familie și să își găsească drumul singuri. E greu să fii modelul copilului tău adolescent pentru că asta e adolescența prin definiție. Copiii trebuie să încerce să se desprindă puțin de familie. Eu consider că trebuie să îi dai libertate, să-i veghezi din umbră, să ai grijă, întrucât asta e o vârstă la care adrenalina este mare și oamenii devin, mai ales într-un anturaj nepotrivit sau într-un anturaj,oricare ar fi el, așa-i stilul. Copilul trebuie să-și trăiască singur vârsta asta, noi, părinții trebuie să le fim alături discret. Eu nu știu dacă am făcut o treabă așa de bună pentru că probabil am fost o mamă așa mai autoritară și nu e ok. Dar da, copilului trebuie să îi dai libertate, trebuie să le punem în fața ochilor ce știm noi mai bine despre lume, să încercăm să comunicăm tot timpul cu ei, deși ei refuză și trebuie lăsați în seama lor, pentru că așa-i vârsta asta. Dar eu cred că ei se reîntorc, după ce își trăiesc adolescența cu Vamă și cu experimente și așa mai departe, ei știu că tu ești acolo să îi veghezi, că ești disponibil. Își iau ce cred ei mai bun de la tine, ce le rămâne întipărit în suflet. Și da! E greu să le dai libertatea asta că tu ești, ai un copil și dintr-o dată devine altceva și atunci trebuie să te retragi și să stai cu spaimă că o să i se întâmple ceva. Dar trebuie să trăiască lucrurile astea și să depășească singur, să devină om. Totul face parte din procesul de creștere și transformare.

R.C.: Acum, pentru a încheia, puteți să oferiți un sfat pentru tinerii pasionați de IT, de antreprenoriat și un gând pentru cititorii Timpului Alecsandrist?

D.L.: Eu vreau să vă felicit că faceți Timpul Alecsandrist, că faceți o revistă! Este o inițiativă frumoasă și din care o să vă rămână amintiri. Ce sfat să le dau? Să încerce ceva, să vină la Agileroo, să încerce ceva din experiența Agileroo. Atmosfera de la noi la școală este foarte frumoasă, avem și o comunitate pe discord în care toată lumea rămâne chiar dacă termină școala. Să încerce să își găsească oameni care rezonează cu pasiunile lor, să-și găsească niște mentori pe care să îi admire și să își găsească noima și pasiunile, să aibă curaj să viseze, să își facă și treaba la școală cu disciplina și cu rigoarea și să își propună din când în când un pariu (Pot să învăț chestia asta în trei zile?”, ”Sunt în stare să fac ceva riguros și sistematic?”). Vă trebuie așa: o comunitate, prieteni, un trib, mentor și să încercați, să aveți curajul să încercați lucruri noi. Cam asta aș zice că e important, curajul să viseze și să facă lucruri care îi ajută să câștige încredere în ei ca oameni, restul, de obicei, urmează de la sine.