Interviu imaginar cu Nichita Stănescu, dincolo de timp

Teodora Iacob: Aveți recunoștința noastră sinceră, domnule Nichita Hristea Stănescu, pentru disponibilitatea de a răspunde câtorva întrebări înaintea cititorilor revistei „Timpul Alecsandrist”!

Pentru început, aș vrea să vă adresez o întrebare simplă și directă: Sunteți considerat, prin prisma profunzimii și unicității creației dumneavoastră, exponentul veritabil al liricii „șaizeciste” și liderul poetic al neomodernismului. Din optică proprie, sunteți un poet de geniu sau doar un codificator al lumii în metafore și imagini sensibile?  

Nichita Stănescu: Înainte de toate, trebuie să nu pierdem din vedere un aspect fundamental, care nu mă diferențiază de semeni, dar mă distinge de tot - Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt.

Dar, cum ziceam, Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Referitor la genialitate sau cum vreți să îi spuneți, mărturisesc doar că
Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă,este o scurtă absenţă între două inexistenţe. Pe de altă parte, poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are, deci nu sunt poet, poate doar un muncitor al poeziei, un traducător umil al sentimentelor în limba poezească. Probabil o să ridicați dintr-o sprânceană, dar am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. Iar ea este pur și simplu o stare de spirit, o prietenie durabilă.

T.I.: Pentru că ați subliniat că sunteți doar un om, aș cuteza să mă interesez de frământările și de latura  dumneavoastră filosofică. Ce vă preocupă îndelung și ce probleme existențiale stau la baza poeziilor?

N.S.:    Trăim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete...
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bătaia lor înscrisă pe cadrane...

T.I.: Păstrând ideea timpului aproape, v-aș propune să facem un nostalgic voiaj, plutind înspre anii copilăriei și v-aș ruga să ne împărtășiți niște impresii generate de întoarcerea în acele vremuri, să ne creionați metaforic o imagine...

N.S.:    Galben copil, oprit în poză şi-nrămat
fără suflare şi dormind,
ţi-aş spune-un basm adevărat
călare pe un cal murind.

Cine a tras în calul meu?
Cu ce săgeată, cu ce floare?
Beau apă azi din curcubeu,
el singur nu mă mai doare.

Căutaţi-mă pe sub potcoava lui,
săpaţi întruna şi adânc
poate-o s-ajungeţi voi întâi
dincolo de pământ.

T.I.: Ca ultimă secvență a interviului nostru, ați fi de acord să ne zugrăviți atmosfera unei nopți de primăvară în care vă lăsați acaparat de inspirație și decideți să zgâriați coala albă cu un condei?

N.S.:    Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Dar eu nu umplu direct hârtia, prefer nopți îndelungi să gândesc versuri și după aceea să le dictez soției mele brusc, pentru că nu vreau să distrug spațialitatea cuvintelor vii. Dacă l-aș scrie cu ochiul rece, aș avea tendința de a le perfecționa. Or, perfecțiunea nu are de-a face cu poezia, cu arta, în genere.

T.I.: Totuși care ar fi păcatul capital al perfecțiunii? De ce să evităm această prăpastie cu orice preț? De ce întinează opera artistului, dacă ea este dezideratul atâtor suflete imperfecte?

N.S.:    Perfecțiunea nu atrage atenția. Însă uimirea pe marginea imperfecțiunii, regretul – „Ce perfect ar fi fost, dacă nu ar fi fost imperfect” -, da. Să vă dau o lecție!

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Ieșind din călătoria fantezistă înapoi în timp, vă puteți întreba acum, scumpi cititori, de ce ar fi un asemenea dialog imaginat demn de a fi citit, când el se întâmplă deja în mintea fiecărui lector, care parcurge vasta operă stănesciană și rezonează cu ideile de  dincolo de versuri. În primul rând, pentru că că 31 martie este, în cultura română, despre a ne aduce aminte de spiritul care a fost Nichita Stănescu, iar acest text este doar o umilă reverență în fața lui. Precum  Nichita însuși afirma: „Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.”. În al doilea rând, dialogul de mai sus se dorește a fi și o dovadă în plus a miracolului care este literatura... putem să conversăm artistic cu cei dispăruți dintre noi și să facem un schimb ideatic, cel puțin unilateral, dar și multilateral, atunci când decidem să aducem aceste experiențe printre semeni, pentru a închega zabetri și dezbateri.