Interviu - Academicianul Mihai Cimpoi

CHEIA SUCCESULUI: PROFESIONALISMUL - În dialog, Teodora Iacob și acad. Mihai Cimpoi

Autorul Articolului: Teodora Iacob

Supun, în această duminică tihnită de primăvară târzie, atenției dumneavoastră un interviu extraordinar, un interviu-lecție cu academicianul Mihai Cimpoi. Domnia Sa transcende condiția unui cărturar, fiind un om de valoare incontestabilă și, după cuvintele criticului Eugen Simion, un „reputat critic literar şi «stâlp» al vieţii culturale din Basarabia. Un basarabean ţeapăn (în sens nichitian), clădit din materiale tari şi abundente, caracter dârz şi cumpănit, cu o umoare egală, în fine, un om pregătit – după cum lasă impresia – să ducă bătăliile sale până la capăt şi să le şi câştige”.

Teodora Iacob: Pentru început, țin să vă mulțumesc sincer, stimate domnule academician Mihai Cimpoi, pentru că ați fost de acord să răspundeți unor umile curiozități în fața cititorilor revistei „Timpul Alecsandrist”!

Este cunoscut faptul că, dintre toate dimensiunile coagulate în jurul literaturii, dumneavoastră v-ați canalizat majoritar eforturile înspre critica literară. Studiile dumneavoastră par a fi niște sistematizate săpături arheologice în vederea scoaterii la iveală a celor mai profunde sensuri din operele analizate. Din vasta dumneavoastră experiență, ați spune că aceasta este menirea criticului literar, aceea de a lumina întunecatele spații deschise, dincolo de text?

Acad. Mihai Cimpoi: Menirea criticului literar? Sigur că mi-am pus adesea această întrebare, care, ca și cea complementară – Ce este critica literară? – încearcă să stabiliească într-un fel condiția statutară a unui domeniu greu de definit. Continuă să se discute și astăzi, dacă actul critic ține de știință sau de beletristică. În întrebarea pe care mi-ați pus-o veniți cu o definiție metaforică, ce-i drept: critica ar fi arheologie. Definirile au fost făcute până acum în funcție de anumite direcții doctrinare și de aderențele la anumite fenomene estetice, curente, orientări programatice. Astfel, Serge Dubrovsky o definește ca fenomenologie, I. A. Richards ca axiologie, Umberto Eco drept semiologie textuală, ceva mai înainte, De Sanctis o vedea ca filozofie (a valorilor), iar Georg Brandes ca psihologie. Călinescu o pune în legătură cu istoria în genere, care e sinteză epică și știință a inefabilului. Șirul categorisirilor ar putea fi continuat; cert este, însă, că un critic literar e pornit să caute sensurile ascunse, criptate, codificate estetic ale unei opere, adică să sape în adâncurile ei abisale, să facă arheologie.

T.I.: Continuând interogația anterioară, v-aș întreba cât de savant vă considerați? Cu alte cuvinte, cât din munca istoricului sau a criticului literar este artă, filosofare subiectivă cu punctul de plecare în opere, și cât se rezumă la jonglarea științifică cu principii, concepte, fenomene?

M.C.: Criticului literar îi este dat statutar (spuneam) să se situeze înr-un Hinterland, într-un spațiu ce se află sub semnul unui flotant dintre: dintre știință și artă, dintre literatură și metaliteratura (=literatură despre literatură). De aceea, cultivă eseul care aduce un spor de artisticitate, absolvindu-l de chingile metodologice, de academism glacial sau poemul critic, care permite relaționarea empatică cu subiectul investigat. Actualmente, actul exegetic este, însă, complex, impunând ipostaza de savant: de sociolog, de filosof al culturii, de cercetător interdisciplinar. Discursul științific, precum afirma și Eminescu în Fragmentarium, presupune un sorit, adică o înlănțuire de raționamente, de concepte. Nu e vorba, bineînțeles, de o jonglerie, ci de o așezare a demonstrației critice într-un cadru exegetic riguros sistemic.

T.I.: Nu ați făcut un secret din faptul că G. Călinescu vă este model. Spuneați, cândva, întocmai „Pentru mine Călinescu a fost constant CRITICUL, el servindu-mi, cel puţin în anii formării, drept pattern.”. În ce alte personalități ale criticii sau ale culturii românești ați putut regăsi un model?

M.C.: Pentru mine, G. Călinescu este criticul total, care realizează un studiu exhaustiv de tip monografic, cu implicarea tuturor metodelor, formulelor, procedeelor, și transformă Istoria literaturii... într-o operă literară.După credința mea, există critici (filologi, profesori universitari, cronicari literari), există critici foarte buni și există Călinescu. Țin să vă destăinuiesc, însă, că atunci când am scris O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, am studiat mai toate istoriile literare de la noi, care mi-au devenit modele în domeniu, astfel încât călinescianismul meu s-a lărgit și nuanțat. Nicolae Iorga vine, primul, cu câteva istorii literare, concepute ca opere de istorie (a valorilor vechi și noi) și axate pe un interes sufletesc (zice el) și național; G. Ibrăileanu impune autoritar – se știe – spiritul critic și interferența spectaculoasă de modalități de critică psihologică, științifică, biografistă, textualistă, fiind un ideolog și un sociolog; E. Lovinescu e un maiorescian ce merge metodic pe autonomia esteticului, pe istoria literară (mai presus de critică, preciza el), pe modernism revizuitor și sincronism; N. Cartojan, a cărui Istorie a literaturii române vechi Stelian Gruia mi-o recomanda ca pe un model de structurare metodologică, pune accentul pe cultural și pe studiu polihistorial, el fiind „un cărturar și un narator” (Marin Bucur); Vladimir Streinu, ca și Constatin Ciopraga mai târziu, face parte din categoria eseiștilor și a estetiștilor, iar Tudor Vianu a excelat în sistematizarea raționalistă riguroasă, pe un temei al siguranței valorice; Eugen Simion, deși nu a scris o Istorie propriu-zisă a literaturii,e cunoscut prin amploarea monumentală, printr-o relaționare organică a cogito-ul criticului cu cogito-ul celui analizat (în spiritul noii critici) și prin darul epic. Vă mai mărturisesc că un punct de reper prețios mi-a fost faptul că am discutat și dialogat cu Constantin Noica, ce ne-a oferit un model de rostire filosofică românească, cu Edgar Papi, Constantin Ciopraga și cu Eugen Simion, eu considerându-mă, sincer vorbind, un „simionist”.

T.I.: Care credeți că este cheia succesului, după o activitate remarcabilă de atâtea decenii?

M.C.: Vai, succesul, noțiunea delicată, controversată și chiar ironizată, căci unii dintre comentatorii-cârtitori vorbesc despre relativizările tuturor lucrurilor, invocând și realizările de moment ale vedetelor de TV, ale showmen-ilor sau ale autorilor de bestseller-uri. Mihai Ralea a scris, pe vremuri, o carte Sociologia succesului... Harold Bloom, cartea despre canonul occidental a căruia e în câmpul atenției în spațiul românesc, spune tranșant: „Operele literare de succes sunt aducătoare de anxietate, nu un antidot pentru eu.”, așadar anxietatea sau, cel puțin temerea, de a trece în umbră, în anonimat. Cred că putem vorbi despre o efemeritate și o durabilitate a succesului în funcție de ceea ce stă la baza lui: moda, fanfaronada publicistică sau valoarea adevărată. Cheia succesului meu este – mi-ar plăcea să și am dreptate – profesionalismul. E, de altfel, o calitate pe care mi-a remarcat-o Marian Popa în O istorie a literaturii române de azi pe mâine.

T.I.: Autor al Dicționarului Enciclopedic.Mihai Eminescu - o lucrare monumenatală și funciarmente unică în literatura română -, eminescolog cu nenumărate distincții, fondator al „Congresului Mondial al Eminescologilor” și admirator fără seamăn al esenței spiritului românesc - Mihai Eminescu -, aș cuteza să vă rog a ne mărturisi care este textul eminescian în fața căruia vă lăsați constant pradă demonului recitirii.

M.C.: Îmi este greu să vă răspund la această întrebare. În ultimul timp, m-am lăsat pradă demonului recitirii pregătind cartea mea Hyperion și Demiurg, apărută la editura ieșeană Princeps Edit, grație lui Daniel Corbu și Filomenei Corbu. E vorba, firește, de o recitire specială, căci Luceafărul îl știu pe dinafară încă din școală. Recitesc mereu anumite texte eminesciene (și nu numai poeme) în funcție de interesul momentan pe care îl am. La ora actuală, recitesc Fragmentarium-ul în încercarea de a demonstra că Eminescu este și fondatorul axiologiei în spațiul nostru (în paralel cu Lotze). Lucrul acesta îl fac pentru o comunicare pe care o voi ține în cadrul unei ședințe comune a Academiei Române și a Academiei de Științe a Moldovei, de la fondarea primelor institute ale căreia se împlinesc 70 de ani.

T.I.: Nedespărțindu-ne de „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), aș vrea să aduc în discuție faptul că Eminescu este, așa cum și dumneavoastră ați demonstrat, un homo religiosus. Sunteți, la rândul  dumneavoastră, un homo religiosus?

M.C.: Sunt un homo religiosus și marele poet (și marele meu prieten) Grigore Vieru, la fel cum este și Ana Blandiana, precum recunoaște într-un interviu interesant cu scriitoarea Ioana Nechit:         fără bigotism, fără a face publicitate (în felul zgomotos în care obișnuiesc unii), căci dialogul-intim, absolut confesional, cu Dumnezeu, nu are nevoie (așa cum afirmă distinsa poetă) de o intermediere canonică în această relație, în acest sentiment.

T.I.: În continuare, bucurându-ne de prezența lui Eminescu, v-aș propune un exercițiu ludic. Dacă ar fi să preluați rolul de intervievator și l-ați avea, la dispoziția dumneavoastră, pe însuși Mihai Eminescu, ce primă întrebare i-ați adresa?

M.C.: Cred că i-aș pune fireasca întrebare: Dragă Mihai (iartă-mi această adresare familiară, dar așa te numea și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, când, de la Mănăstirea Văratic, unde s-a călugărit, ne îndemna: „Apărați-l pe Mihai!”), cum te simți în calitate de contemporan al nostru, de nostrate (vorbă latinească)? Bănuiesc că i-ar plăcea întrebarea mea.

T.I.: În acest moment, literatura basarabeană își croiește un drum distinct față de literatura română?

M.C.: Nu este un drum distinct, ci un drum spre Centru, spre spațiul cultural românesc unic, căci spunea marele poet și preot Alexei Mateevici, încă în iunie 1917, la o adunare a învățătorilor basarabeni: „Nu avem două limbi și două literaturi, ci una și aceiași cu cea de peste Prut. Aceasta s-o spunem din capul locului, ca să nu vorbim degeaba.”.

T.I.: Ca notă de final, ce sfat ați da cititorilor noștri, tuturor celor aflați pe propriul „drum spre centru”?

M.C.: Un sfat scurt, care derivă și din ceea ce am vorbit până acum: Să fiți alecsandriști, să fiți eminescieni, să fiți noiciști (nicasieni) și să credeți în valorile noastre românești, cu care ne angajăm în dialogul valoric european și aniversar, chiar dacă avem rezerve față de procesele de globalizare. Până la urmă, ele sunt singurele care au un rol salvator, mântuitor.