Între mitologie, iubire, adolesceță și un prezent confuz

Autorul Articolului: Alexia Gabriela Roman și Delia Simion

Desene realizate de Daria Bartoș (Orfeu și Euridice) și Alexia Gabriela Roman (Orion și Diana)

Sunt o adolescentă. De unde pot cunoaște ce este iubirea adevărată? De unde pot înțelege ce simt alții cu adevărat și cum ar trebui să mă comport ca toată lumea să fie în jurul meu la bine și la greu? Nu știu dacă ar trebui să fiu plăcut doar de o persoană în particular și mă simt nedumerit când  mă uit în jur. Văd numai umbre și lumini difuze, nu pot distinge realitatea de ficțiune și încep să mă întreb mai mult despre cum ar trebui să acționez. Simt că nu înțeleg, dar aș face orice ca să intru într-o lume necunoscută. În stânga și-n dreapta, pe rețelele de socializare, pe stradă, în grupurile de prieteni, văd persoane care dau tot ce au mai bun alteia. Mă rezum doar la îmbrățișările și zâmbetele aruncate prietenilor.  Vreau doar să plâng seara pe playlist-uri de muzică și să stau comod în pat, cu plușurile lângă mine. Alteori, parcă aș vrea să mă scufund în lumea cărților și să nu mai ies de acolo o bună perioadă. ,,Am 16 ani. Citesc. Îmi plac mai mult cărţile decât oamenii. Ele – cele adevărate – nu vor să te convingă de nimic, nu vor să aibă „dreptate”. Asculţi vocile cărţilor. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi. Şi nimeni nu se supără pe tine.”- așa descrie Simona Popescu, în cartea sa ,,Exuvii”,  vârsta pe care o trăiesc și eu în pandemie. Totuși, ajung să scot chitara din husa ei și mă pun pe cântat ca să-mi treacă. Iau telecomanda și pun la redare melodia  „Achilles come down”- Gang of youths.

,,Achilles, Achilles, Achilles coboară

Nu te vei da jos de pe acoperiș?

Urăsc modul în care ei aprind lumânări în Roma

Dar iubesc aerul dulce al votivilor

Întristează-te, dar nu suferi singur”

Ironia sorții. De ce Ahile a suferit atât de mult după cineva? De ce într-un final a ajuns să moară în cel mai neașteptat mod? Iubirea dintre Ahile și Patrocle  este, în mitologia greacă, unul din cele mai sugestive mituri legate de iubirea pură, spiritul de sacrificiu, împlinire, misiune și tragedie. Oricare ar fi tipul de dragoste dintre cei doi, fie ea romantică sau doar prietenească, aceasta inspiră tinerii de mii de ani. Povestea celor doi ne duce în Troia, la războiul ce poartă același nume, unde Patrocle a fost omorât de troieni după ce Ahile a refuzat să mai lupte. Eroul i-a îngăduit lui Patrocle să-i poarte armura, ca semn al devotamentului și iubirii dintre ei, dar care într-un final i-a adus moartea, Patrocle fiind confundat cu Ahile și devenind o țintă directă a taberei inamice. Când a descoperit moartea lui Patrocle, Ahile, plin de durere, a reintrat în luptă pentru a-și răzbuna prietenul, ucigându-l pe Hector, cel responsabil de moartea prietenului său. După moartea lui Ahile, cenușa acestuia a fost am estecată cu cea a lui Patrocle, pentru a rămâne împreună veșnic.

Povestea aceasta mă face să-mi pun anumite întrebări. În lumea modernă, există persoane care și-ar sacrifica viața pentru un prieten ? O iubire ? Am avea curajul și puterea să o facem ? Dacă ne uităm în jurul nostru, la tinerii care se țin de mână pe stradă, la cei ce își zâmbesc unul altuia, putem observa că acea iubire, acea afecțiune este temporară. „Nu știi ce e dragostea, dar te gândești mereu la asta”, cuvintele Simonei Popescu din „Exuvii”, roman studiat recent la română, descriu din nou, perfect, această nevoie umană și aspirația de a o avea, simți. Dar totul e relativ, temporar. Noi, adolescenții, fugim după cineva care să ne simpatizeze temporar ca după aceea să ne continuăm drumurile spre maturitate separat. Dragostea adevărată apare când suntem la poarta dintre adolescență și maturitate, fiind dispuși să ne sacrificăm fericirea sau chiar viața pentru celălalt. Am lăsat chitara rezemată de pat și m-am dus lângă biblioteca din camera mea. Acolo erau cărțile mele de mitologie. Iubesc să îmi petrec nopțile citind cum eroii trecutului acționează și interacționează cu alții. Încep să mă întreb dacă nu m-am născut în era greșită. Cu dragostea nu te joci și o voi înțelege, știu bine acest lucru, numai inspirându-mă de la cei mai buni.

Uneori, mă simt ca Mircea Eliade în ,,Romanul adolescentului miop”. Trebuie să învăț de la prieteni mai experimentați cum să tratez sentimentele și cum să mă comport cu cei din jur. Poate că nu îi am pe Robert și Dinu, cei doi băieți dornici să-și povestească trecutul din perspectiva iubirii. Am, totuși, amici care mi se destăinuie de fiecare dată și varsă tot ce au pe suflet. Am devenit un doctor, un psiholog, dar fără experiență, care tratează inimi prin simpla ascultare. Câte cazuri diferite! Câte situații derutante! ,,De ce, mă întrebam, n-ar fi peste tot, unde existăm și ne ducem, aceeași prietenie, același calm, aceeași căldură umană liniștită și afectuoasă? Inima omului e largă, de ce unii și-o poartă strâmtă și plină de ură?” se întreba Marin Preda în ,,Viața ca o pradă”. Știu că omul este supus greșelii, vine de la antici ,,Errare humanum est”, însă, de la un timp, caut să mă comport mai bine cu oamenii. Sunt pe drumul cel bun? Observ egoismul. Observ răutatea. Observ orgoliul și competiția.

Una dintre cele mai cunoscute constelații este Orion. Aceasta provine din mitologia greaca, unde un băiat de gigant a fost transformat în stele, pe cerul nopții. Orion era un vânător puternic.  Într-o zi, în timp ce stătea în pădure, a dat peste o tânără frumoasă, care vâna și ea. Orion a văzut că aceasta nu era doar o fată, ci însăși zeița vânătorii Artemis, la greci, Diana, la romani. Diana și Orion au petrecut vara împreună. În timpul zilei s-au provocat reciproc la curse, tir cu arcul și povestiri. În serile din jurul focului, ei își destăinuiau sentimentele și își povesteau reciproc viața lor, iubirile pierdute, secretele. Au devenit, pe scurt, prieteni. Într-o zi, când Apollo se afla prin preajmă, i-a zărit. Fiind fratele protector al zeiței, Apollo a purtat o discuție aprinsă cu Orion, și când îndrăgostitul a adormit, a visat un scorpion. În realitate, în timp ce Orion se lupta cu scorpionul, Artemis l-a omorât cu arcul, după planul fratelui său geamăn. Zeus l-a transformat pe Orion într-o constelație pe cerul nopții, care este la polul opus de cea a scorpionului. Din mitul lui Orion și al Dianei, realizăm că alături de iubire există și ura, trădarea, uneori sub forma unei intenții bune, de protecție. De aceea trebuie să învățăm din istoria umanității, de la antici până la moderni, pentru a înțelege complexitatea relațiilor interumane.

Un alt mit care îmi place este cel al lui Orpheu și Euridice, ce relatează dragostea osândită a fiului lui Apollo (considerat și zeul muzicii) pentru frumoasa nimfă Euridice. Orpheu a reușit să o vrăjească pe fecioară cu ajutorul lirei sale fermecate. Într-o zi, însă, Euridice este omorâtă de un șarpe veninos. Auzind vestea tragică, Orpheu distrus își cântă durerea, întristând inimile tuturor oamenilor și ale necuvântătoarelor din jur. Apollo îl încurajează pe Orpheu să se ducă în Infern, pentru a o readuce în viață pe Euridice. La propunerea tatălui său, Orpheu merge la Pluto și Proserpina, stăpânii lumii de dincolo, având scopul de a-i îndupleca și pe ei prin cântările la liră și a-și aduce soția înapoi. Emoționați de cântecul zeului, Pluto găsește soluția: Orpheu o poate readuce pe Euridice pe pământ, însă ea trebuie să meargă în spatele lui, să nu-l atingă și să nu-i vorbească, iar el să nu o privească. În drum, Orpheu devine anxios, gândindu-se că poate zeul Infernului l-a păcălit și că Euridice nu îl urmează.  Cuprins de curiozitate, el se întoarce și este confruntat de imaginea tristă a Euridicei, care venea în urma lui. Astfel, înțelegerea cu Pluto este încălcată,  frumoasa nimfă rămâne în imperiul umbrelor,  iar artistul își va continua drumul singur. Este, ca multe alte mituri o poveste tragică de iubire, care a inspirat mulți pictori ai Renașterii și poeți, scriitori din literatura universală să creeze capodopere, Orfeu simbolizând imaginea artistului creator de artă prin suferință.

Ies din casă. Nu o fac de obicei. Mi-am luat inima în dinți, mi-am pus masca și sper să ajung pe cărări bune. Nu există o experiență în spate, dar cititul face minuni astfel încât să mă facă să știu care om este bun și față de care să păstrez distanța interioară. Aș vrea să îmi pun niște aripi de ceară, să zbor ca Dedal și Icar deasupra celorlalți. Sunt sigură că așa voi cunoaște mai multe, voi recupera din tot ce s-a creat și nu a ajuns la mine până acum. Totuși, voi asculta de sfatul părinților și al profesorilor. Nu voi zbura nici prea sus, nici prea jos.