Jocurile Olimpice și lecțiile lor

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Să învățăm din tot ceea ce ne înconjoară, din toate evenimentele momentului, descoperind sens în fiecare clipă și în fiecare întâmplare, acesta este constant mesajul meu pedagogic. Jocurile Olimpice reprezintă, o dată la patru ani, o lecție, un pretext de comuniune mondială pe o temă pozitivă, nobilă, motivațională. Continuând o tradiție antică, Jocurile Olimpice propun, din 1896, lumii întregi, o meditație colectivă asupra beneficiilor sportului, asupra performanței sportive, în dimensiunea gloriei individuale și naționale, dar și asupra sportivității ca atitudine care trebuie să îi caracterizeze nu doar pe sportivi, ci pe noi toți, trăitori în armonie pe pământ.

Jurământul olimpic, întruchipare a idealurile lui Pierre de Coubertin - „Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câștigi, ci să participi, așa cum în viață nu contează triumful, ci lupta. Esențial nu e să cucerești, ci să lupți bine. ”-, drapelul olimpic și cele cinci cercuri simbolizând uniunea continentelor, deviza „Citius, Altius, Fortius”, flacăra olimpică purtată în deschiderea Jocurilor de atleți din Olympia, Grecia și până în țara gazdă reprezintă elementele de unitate, de continuitate vizuală și simbolică, iar mascota, florile, ținutele delegațiilor, melodia oficială adaugă elementele de diversitate, moștenirile culturale pe care organizatorii și participanții le oferă lumii în acest mare spectacol global.

De aceea, Jocurile Olimpice nu sunt doar un eveniment al sportului, ci o arenă de cultură mondială, un spațiu al comunicării și al comuniunii, în care se transmit mesaje emoționante și se oferă lecții autentice de viață. Istoria din spatele lor este ea însăși o lecție, despre recunoașterea performanței, despre acreditarea unor ramuri sportive, despre violență, boicot, dopaj, altruism, sacrificiu, discriminare, despre triumf și despre limite, alcătuită din povești individuale ce merită mai mult să fie promovate și cunoscute. Povestea aromânului Evanghelie Zappa, latifundiarul bucureștean care inițiază ideea Jocurilor Olimpice moderne, printr-un memorandum, în 1856, angajându-se să susțină financiar manifestarea. Povestea lui Gheorghe Alexandru Plagino, primul sportiv român, participant la Jocurile Olimpice din 1900, la proba de tir. Povestea lui Francisco Lazaro, atletul care moare în timpul cursei olimpice din 1912 de la Stockholm, evocată atât de frumos în romanul Cimitirul de piane, de prozatorul portughez Jose Luis Peixoto. Povestea lui Jesse Owens, atletul de culoare participant la Olimpiada de la Berlin, organizată de Hitler, și demonstrând că performanța nu este dictată de rasă, o poveste ilustrată cinematografic în Cursa, filmul din 2016 al lui Stephen Hopkins. Povestea cea mai cunoscută a Nadiei Comăneci, a cărei notă de 10 a destabilizat tabelele olimpice în 1976 la Montreal. Povestea lui Oscar Swahn, atletul suedez care, în 1920, la Jocurile Olimpice de la Anvers, Belgia, a câștigat medalia de argint la 72 de ani, dovedind că pasiunea nu este limitată de vârstă. Povestea celor 35 de femei, alături de 1999 de bărbați, primele participante la Olimpiada de la Londra, din 1908, în ciuda chiar a opiniei fondatorului J.O., Pierre de Coubertin, că participarea femeilor este  „lipsită de pragmatism, neinteresantă, inestetică şi incorectă”. Povestea tragică a sportivilor israelieni asasinați la Jocurile Olimpice din 1972 de la Munchen. Și alte povești care așteaptă să fie cunoscute, înțelese și purtate mai departe, cu flacăra lor inspiratoare de bine.

Anul acesta, Jocurile Olimpice de la Tokyo ne-au adus câteva alte povești, dintre care două mi-au reținut atenția în mod deosebit. Una despre educație și șansele pe care le oferă, alta despre puterea educației. Una despre înotătorul David Popovici, nu doar pentru performanța sa sportivă, ci pentru exemplul de echilibru, de comunicare corectă și argumentată, de viziune, pe care îl poate oferi colegilor săi de generație, în contrast cu falsele modele ale unor influenceri certați cu acordurile. Alta despre Gianfranco Tamberi din Italia și Mutaz Essa Barshim din Qatar, care au ales mesajul pe care trebuie să îl transmit în locul orgoliului de învingător, promovând olimpismul în cea mai profundă dimensiune a sa.

În 1976, în Onești, orașul în care m-am născut și unde am copilărit, dar în toată țara, cred, toată suflarea urmărea evoluția echipei de gimnastică. O fetiță de 14 ani, de lângă noi, vie, autentică, reușea un 10 perfect și, prin asta, o deschidere a granițelor României, într-o vreme în care nu ne imaginam lumea de dincolo de limitele spațiului politic românesc. Dăruia, deci, prin evoluția sa sportivă, miracolul libertății celor rămași acasă. Un miracol concentrat în câteva simboluri simple. Nadia își prindea părul într-o coadă legată cu un șnur împletit. A devenit o modă și, multă vreme, la școală, toate colegele mele și eu, evident, împleteam șnururi și ne prindeam părul în tunsoare cu breton a la Nadia. Nu cred că exista fetiță care să nu își dorească măcar și să nu primească, eventual, păpușa Nadia. Sute de gimnaste visau să ajungă pe podium, ca și idolul lor, ceea ce însemna că exista o bază de selecție din care s-au născut succesele gimnasticii românești de mai târziu. Personal nu îmi amintesc să se fi vorbit de câștig, de beneficii materiale, căci, la vremea aceea sportul însemna mai întâi disciplină, sacrificiu și glorie. Gloria era stindardul sportiv al acelor ani, gloria unui atlet era și gloria noastră, a celor care visam alături de el.

Cred că multe lucruri s-au schimbat de atunci. Poate că nu în bine. Dar dacă în gloria unor sportivi de astăzi vom reuși să mai trăim mândria gloriei naționale, a gloriei proprii, de oameni liberi să cunoască, să se dezvolte, poate că Jocurile Olimpice vor rămâne o lecție, în sensul lor pozitiv, pe care îl sublinia în discursul de deschidere  președintele Comitetului Olimpic Internațional, Thomas Bach: ”Astăzi este un moment al speranței. Este foarte diferit de ceea ce ne-am imagina, dar trebuie să ne bucurăm că suntem aici împreună. Trăim sub un singur acoperiș, aceasta este puterea unificatoare a sportului. Asta ne dă speranță că vom fi împreună și în viitor.”.

Să învățăm din Jocurile Olimpice despre frumusețe, umanitate, curaj, despre șansa de a ști și despre înțelepciunea de a cunoaște!