La ceai, cu Ileana Vulpescu

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu pe când eram elevă de liceu, la un ceai, căci pe atunci liceenii nu se adunau în cluburi, nici la mall, cred că pentru simplul motiv că nu existau. Se adunau la unul dintre ei, acasă, într-o camera mică de bloc, așezați pe jos, ghemuiți pe niște perne, cu un ceai alături, discutând despre cărți, ascultând muzică, visând cu ochii deschiși la alte lumi, despre care citiseră, dar pe care nu le văzuseră decât în spatele ochilor lor. La alte lumi care veneau de departe sau din trecut, lumi libere în care le-ar fi plăcut să se nască. Sau poate așa erau doar liceenii pe care i-am cunoscut eu.

Cred că prin ‘83 sau ‘84, la un ceai, a fost cu noi și Ileana Vulpescu. De obicei erau acolo doar cărțile, autorii lor rămâneau undeva în umbră, cu destinul nedrept, dar statornic, pe care îl au autorii, acela de a se transforma în siluete evanescente, lăsând să pătrundă în mintea adolescenților doar personajele create de ei, viguroase, vii, egoiste, dominându-și creatorul. Și totuși, citind Arta conversației, mi s-a părut că Ileana Vulpescu e mai vie decât eroii ei, mai adevărată, că prezența ei e constantă, ca o planetă a cărei lumina pune în valoare cerul înstelat al lumii imaginate de ea. Era o scriitoare, în lungul șir de scriitori care ne generau dezbateri aprinse, iar asta era o dimensiune surprinzătoare a vocii pe care o ascultam în fiecare secvență a cărții.

Mai târziu, am citit Rămas-bun casei părintești și sentimentul a fost același, de dialog cald, familiar, cu o prezență feminină care filtra chiar aspirațiile lumii mele, cu o sensibilitate și cu o emoție pe care le savuram ca pe un ceai parfumat și răcoritor. De data aceasta, feminitatea vocii naratoriale mi s-a părut și mai pregnantă, încât m-am abandonat dialogului cu bucurie, cu tristețe, cu empatie, cu durere, uneori. Evoca o lume pierdută, spre care priveam nostalgic, o lume luminoasă care ne învăluia încă, în aura ei. O lume închisă într-un secretaire Louis XV cu medalioane de Sevres și intarsii de lemn  de trandafir, “dulăpașul cu chipuri” după care tânjea snob noua proprietară a casei, în portretele a trei femei, în pereții de cavou ai casei părintești vândute pe nimic.

Uneori, citind poezia lui Romulus Vulpescu, mi-am imaginat ce sărbătoare a dragostei a adus împreună două asemenea spirite, într-o călătorie existențială de aproape 60 de ani! Și ce vibrante îmi par versurile lui Romulus Vulpescu, recitite în aceste momente ale marii lor reîntâniri! Aprind ţigara şi te-aştept să vii/Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:/Secundele acestea argintii/Se scutură ca verbele-ntr-o frază./Foşnesc şoptit – vecini cu vântul – plopii/Şi degetele-mi vântul le resfiră…/E-o linişte de umbră când te-apropii,//Şi mâna mea vibrează, şi e liră./Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară/Peronul despărţirii să-l refuze:/În părul tău mai e un rest de vară,/Dar – vineţie – toamna-ţi stă pe buze./Se-mbracă-n demnitate regiunea:/Duminica de ieri şi-a scos coroana./Săruturile tac. Zi tristă lunea./Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.

Ani mai târziu, am văzut-o și am ascultat-o pe Ileana Vulpescu, în dialoguri extraordinare, și am avut sentimentul că duc mai departe conversații de demult, cu voluptăți așteptate și cu profunzimi provocatoarea, despre prea frecventa încălcare a poruncii de a fi verticali și despre tentația mediocră a orizontalității, despre cum e să te îndrăgostești prin lectura lui Arghezi (mărturiseau Ileana și Romulus Vulpescu, într-un dialog televizat, că acesta a fost pretextul legăturii lor sentimentale, lectura lui Arghezi, act de curaj în epoca proletcultistă), despre legătura cu România care este chiar România, despre iubire, despre aspirații, despre rigoare și despre viziunea lipsită de optimism asupra viitorului. „Deranjează nu atât incultura, cât lipsa dorinței de a afla”, mărturisea într-un interviu, „Fericirea ca stare continuă nu există, sunt niște momente din viață pe care, dacă le aduni, ai putea să spui: Uite, asta a fost fericirea mea!”, afirma în altul.

“Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi vicleană care te pândeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-te într-o imensă masă vâscoasă şi-aceea, din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează pe-o pânză, vâscoasă şi-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămânând acolo, muscă imensă şi goală, etalată pe pânza unui păianjen necruţător.” sau “Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.”, scria în Arta conversației. Iar în Candidați la fericire nota: “Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.”

Am simțit tristețea zilei de 12 mai, apoi am îngropat-o într-un gând fugar, mi-am făcut un ceai și l-am băut cu Ileana Vulpescu. Am deschis Arta conversației la ultimele pagini: „Aţi vrea să mai aveţi vârsta mea?”, i-am şoptit eu la ureche, ca pe-o mare taină. M-a apucat cu mâinile de umeri, a pus oarecare distanţă-ntre noi, s-a uitat la mine cu-o admiraţie de parcă cine ştie ce minune-aş fi spus, şi cu-o voce la fel de tainică, pe cât fusese-a mea, vocea cu care spui ceva ce nu trebuie să afle nici vântul, mi-a şoptit la ureche: „Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas”.