Lecția lui Brâncuși

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Nu sunt o pasionată a lucrărilor lui Brâncuși, în sensul că nu le poziționez în top cinci al preferințelor mele.  Nu îmi generează aceeași trăire ca siluetele lui Giacometti, nu mă provoacă la fel ca lucrările uimitoare ale lui Salvador Dali și nu le-aș așeza, în ordinea reperelor mele de gust, înaintea Himerelor lui Dimitrie Paciurea. Desigur, îmi permit libertatea acestei ierarhii ca simplu iubitor de artă, fără cheile exegetului, doar cu ochiul celui care vede și se bucură de forme și de expresie. În trăirea unui gând pe care Brâncuși însuși îl transmite: Arta ar trebui să fie numai bucurie! De aceea, nu există artiști, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie. Să cânte, asemenea păsărilor!

Totuși, monumentalitatea lui Brâncuși e în afară de orice discuție și unicitatea lui în patrimoniul nostru vine nu doar din ceea ce dalta sa a lăsat, ci din ceea ce personalitatea sa a impus prin toată complexitatea ei.  Având destinul multora dintre românii care și-au cucerit universalitatea de pe tărâmuri promise, Brâncuși oferă tinerilor care îl omagiază astăzi, la 145 de ani de la nașterea sa, un model de ambiție, de perseverență, de muncă. Receptarea artei sale în epocă îi reflectă măreția, dar și spiritul de avangardă. Alexandru Vlahuță scria în  ziarul “Universul”, la 7 decembrie 1910: Nu cunosc personal pe dl. Brâncuși. Am auzit că e un tânăr de o inteligență aleasă, care știe să se exprime și în cuvinte tot atât de plastic și de mișcător ca și în piatră. Am auzit că e fiu de țăran, că, după ce a văzut că nu mai are ce învăța la noi, a plecat pe jos la Paris, că a facut drumul acesta în vreo patru luni, și că, în sfârșit, ajungând acolo a trebuit să treacă prin multe și cumplite greutăți până să-și înfiripeasca un atelier unde să poată lucra. Am auzit, iarăși, că e un om hotărât și mândru, că el înțelege să-și desfunde singur calea și să-și trăiască viata ca un viteaz, în lupta aprigă între biruință și moarte. Acum își are la Paris atelierul lui, un cerc de admiratori pe care nici nu i-a căutat, nici nu-i cultivă și, ceea ce-i mai prețios decat toate, simpatia marelui Rodin.De-acolo, din atelierul acela de visuri îndrăznețe și de muncă robustă, ne-a trimis pentru expozitia de primavară Cumințenia pământului, iar acum în urmă,  pentru cea de toamnă, un Fragment de capitel care ar inchipui o îmbrățisare dincolo de moarte, în lumea cea fără de timp. Simplitatea voită de cea dintâi lucrare apare în aceasta și mai voită, rămânând totuși ceva misterios și sugestiv în îmbrățișarea aceea pentru vecie a două îngânări de făpturi omenești, ceva ca o șoaptă nedeslușită ce vine parcă dint-o poveste. Aprecieri din acestea se vânturau în fața operei nepăsătoare care, tocmai din cauza prea marei ei simplități, nu era înțeleasă. 

Trecerea lui Brâncuși prin timp a accentuat, parcă,  raportul dintre complexitatea omului și simplitatea operei lui. Marele poet Ezra Pound  mărturisea în 1921, acum exact 100 de ani, că în cazul ovoidului, trebuie să reținem faptul ca Brâncuși avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitate terestră, o formă tot atât de liberă în propria ei viață ca aceea a geometriei analitice.șsi dovada că a reușit în această experiență este că, din orice parte l-am privi, ovoidul pare viu și gata să se ridice în spațiu.

Esențializarea artei populare românești, asocierea cu identitatea de român, promovarea patriei sale în lumea artei contemporane, susținerea artiștilor de acasă care își căutau drumul – iată alte importante lecții brâncușiene. În 1964, arhitectul Octav Doicescu îi scria prietenului său, Petre Pandrea: Eu am profitat mult de la sculptorul Constantin Brâncuşi. Poate el nici nu a ştiut vreodată. Eram la o anumită vârstă, când trebuia să mă încheg, într-un fel. Şi Brâncuşi m-a ajutat: cu natura lui afurisită; cu personalitatea lui aforistică; cu sgârcenia dăruirii intimităţilor lui veritabile şi sufleteşti. M-a învăţat ca să am o profundă încredere şi integrală în calitatea poporului român. […] Nicio întâlnire şi niciun schimb pe care l-am avut vreodată cu filozofi, cu regi, cu principi, cu preşedinţi de republici, cu creatori şi oameni de rând, nu mi-au înnobilat sufletul mai puternic ca el, ţăranul de la Dunăre, acel ţăran român, care între cele două războaie mondiale ajunsese ca să fie intimidat şi minimalizat de sărăcie şi de lipsa de perspectivă în desăvârşirea lui.

Brâncuși poate ocupa orice loc în topul de gust al oricărui român iubitor de artă. Dar în topul personalităților cărora le datorăm bunul renume al artei moderne naționale în patrimoniul universal nu poate ocupa decât primul loc.

 La Veneția, la Muzeul Peggy Guggenheim, într-o vacanță, am intrat să văd Pasărea în spațiu și Măiastra. M-am plimbat prin galeriile albe, oprindu-mă în fața unor exponate care mi se păreau interesante, fără să mă grăbesc spre locul sculpturilor lui Brâncuși, deși toate indicatoarele duceau în această direcție și ceilalți vizitatori opriți în minunata grădină a muzeului comentau impresia generată de operele de artă celebre. Deodată, le-am zărit, cumva în lumina gălbuie a amiezii de iarnă, una lângă alta. Răspândeau în jurul lor ceva imponderabil, un aer de simplitate absolută, ca marile creații ale divinității. Am trăit în fața lor bucuria pe care o trăiesc în fața unei flori țâșnite din pământul reavăn, sau în fața unui tril de graur într-un lan de grâu, cu uimirea, deopotrivă, că această frumusețe nu a ieșit din mâna lui Dumnezeu, ci din șlefuirea unui român care a cucerit lumea cu arta sa.

De aceea, Brâncuși e o lecție obligatorie!