Mândria - Prăpastie sufletească

Autorul Articolului: Teodora Iacob

Mândria, numărându-se printre păcatele capitale conform Învățăturii Ortodoxe (Mândria, Iubirea de arginți, Desfrânarea, Invidia, Îmbuibarea, Mânia și Lenea) reprezintă o abatere gravă de la comportamentul recomandat de Sf. Scriptură și iubit de Dumnezeu. Aceasta este denumită în limba latină superbia. Dar este înainte de toate, un abis sufletesc în care omul, odată căzut, se izolează de semeni și se consideră îndeajuns, îndeajuns pentru orice.

În sens general, mândria este o profundă senzație de împlinire totală, de reușită, de satisfacție personală pe care omul o capată în urma unor evenimente fericite sau succese, atribuite în mod abuziv sieși în totalitate și pierzându-se din vedere ajutorul divin, fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Cu toate acestea, consider că un strop de mulțumire față de realizările sale și de încredere în propriile forțe ajută omul pe perioada vieții lumești, cu condiția de a nu dezerta totalmente de la credință.

Mândria exagerată, nesănatoasă nici din punct de vedere creștin, nici la nivel social este o stare dusă până la autosuficiență și până la crearea complexelor de superioritate. Înfumurarea, trufia, lauda de sine (care nu miroase a bine, așa cum ne amintește zicala), îngâmfarea, fudulia, fala de sine, măreția, vanitatea sunt caracteristice omului care nu își mai acceptă condiția inferioară lui Dumnezeu, care se consideră responsabilul absolut pentru succesele vieții sale și care „nu-și mai vede lungul nasului’’. Din acest motiv, se spune că omului mândru, retras într-un turn de fildeș impenetrabil, trăind într-un univers paralel decât cel firesc, în care el este centrul atenției și al „ovațiilor publicului’’, nu-i ajungi nici cu prăjina la nas.

Un asemnea om cade, de asemenea, în vâltoarea înjositoarea și înrobitoare a celorlaltor păcate precum indivia (pizma resimțită față de succesul altora), răutatea (dorința ca ceilalți să nu cunoască niciodată reușite precum ale lui), egoismul, lăcomia, iubirea peste măsură a propriei persoane (narcisismul – mitul antic al lui Narcis), orgoliul, încăpățânarea etc. Această înclinație valorică spre negativ, spre vicii, îl face pe cel mândru să fie izolat de semeni, să trezească în ceilalți dezgust, dar concomitent și compasiune pentru starea lui (foarte greu de depășit și chiar „tratat”). Disprețuind pe ceilalți și nesocotindu-le ajutorul, deopotrivă cu ignorarea sau chiar negarea sprijinului dumnezeiesc, mândrul dovedește paradoxal că nu ține destul nici la bunăstarea lui din viața de apoi (deoarece nu ascultă poruncile divine clar exprimate), dar nici la cea din viața actuală (întrucât un om preocupat numai de sine invariabil este mai mereu nefericit, invidios pe ceilalți și pierde conexiunea cu instanța superioară). Mândria otrăvește viața omului, metamorfozând-o într-o continuă odă egolatră. Un om mândru se spune că este „plin de sine”, este altfel spus nimic altceva decât iubire de sine, admirație deșartă de sine, laudă de sine. Un astfel de om nu poate să se identifice cu altceva decât cu propriul eu și cu reușitele sale, ceea ce îi anulează capacitatea de empatie, de compasiune, de respect, de înțelegere a egalității ființelor umane în fața legii divine, de altruism, și, în final, iubirea față de alte persoane, conducând la ură, resentiment și indiferență. Termenul de „înfumurare” asociat drept sinonim mândriei cristalizează ideea conform căreia un om mândru este amețit, iar rațiunea și privirea îi sunt încețoșate ireversbil de fumurile slavei deșarte de sine („Mândria orbește pe om.”). O societate distopică formată numai din mândri ar fi deci bolnavă, visceralmente.

Gândindu-ne la înfumurare, ne vine în minte personajul lui Antoine de Saint-Exupery din „Micul Prinț”, care purta chiar acest nume, provenit din atitudinea sa constantă. „Cea de-a doua planetă era locuită de un înfumurat.”. Personajul întruchipează integral patimele pe care le atrage după sine mândria. Acesta vedea în toți ceilalți admiratori și aclamatori, nu avea urechi decât pentru laude și considera că el era „omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat și cel mai inteligent de pe planetă”, deși era unicul locuitor. Acesta l-a învățat pe Micul Prinț și să aplaude, pentru a se simți pe deplin adorat (un sentiment pe care îl putem avea numai raportat la Dumnezeu), dar copilul „s-a plictisit de monotonia jocului”, punându-se astfel accent pe uniformitatea neplacută a mândriei, care sufocă orice altceva cu excepția aprecierii sinelui.

„O boală letală, vanitatea  […] nu scapă nimeni de ea. Sau aproape     nimeni. O simțim zilnic pe    pielea noastră...” (Andrei Pleșu). Modestia se definește așadar ca cea mai „frumoasă” și cu folos virtute umană, transformată în relația cu Dumnezeu în smerenie și ascultare. Pentru dobândirea și păstrarea ei trebuie să ne dăm silința neobosit.