Memoria genocidului împotriva armenilor

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

24 aprilie 1915 va rămâne în calendarul istoriei o zi de doliu. Este ziua în care a început, prin arestarea intelectualilor armeni de către guvernul turc, o acțiune în urma căreia au pierit un milion și jumătate de oameni. De ce ar trebui să ne preocupe tragedia unui neam din altă parte a lumii? Dincolo de faptul că a existat o mare comunitate armeană pe meleagurile noastre, încă din secolul al X-lea, tragedia oricărui neam, de oriunde, este o lecție pe care trebuie să o decantăm în memorie. Tema prefigurată de titlu impune câteva clarificări, întrucât perspectiva istorică asupra acestei tragedii este încă învăluită de negurile unui secol care nu şi-a recunoscut  morţii şi vinovaţii.

Conceptul de genocid, cuvânt în jurul căruia se structurează nenumărate dezbateri politice, termen cutremurător, care tulbură încă lumea decidenţilor politici, fluturat adeseori în vâltori electorale, cu prea multă uşurinţă, şoptit cu gravitate, poate prea rar, de către cei care îi stăpânesc înţelesul profund, acoperă, în fond, povești cu și despre oameni. Dovadă a adaptării limbii la istorie, cuvântul genocid este o apariţie lingvistică a secolului XX, generată tocmai de evenimentele anului 1915 şi de soarta poporului armean. Termenul de genocid este construit prin unirea grecescului genos (rasă, trib) şi a latinescului  cida (a ucide), de catre Raphael Lemkin, un avocat evreu din Polonia care s-a refugiat în SUA la sfârşitul anilor ’30, pentru a desemna "practica de exterminare a unui popor sau a unui grup etnic”.  În 1948, prin adoptarea Convenţiei pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimelor de Genocid, inspirată din lucrarea lui Lemkin, ONU a definit termenul de genocid în art.2 al Convenţiei: "oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial ori religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intentionată a grupului la condiţii de existentă care antrenează distrugerea fizică totală sau partială; d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului; e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul".

Dacă citim aceste norme de definire având în memorie marşurile forţate ale armenilor prin deşertul Siriei, documentele fotografice ale timpului, ochii mari ai copiilor înfometaţi, rândurile nesfârşite de umbre ce coborau de pe vapoarele exilului în porturile lumii, raportul cutremurător dintre numărul etnicilor armeni de dinainte de 1895 şi de după  1915, atunci realitatea istorică a lumii din preajma Primului Război Mondial nu poate fi numită altfel decât genocid.

Dacă lumea occidentală se zbuciumă de aproape un secol să lămurească orizontul de cuprindere al unui cuvânt, armenii au dat încă o lecţie de demnitate. Retraşi în „patria de cuvinte”, singura în care şi-au putut plânge şi îngropa morţii pierduţi în statisticile occidentale, ei au numit sângerosul destin Metz Yeghern, Marele Rău, concentrând în semantica acestei metafore un mesaj uluitor. În scindarea etică a forţelor lumii, Răul există şi trebuie numit, asumat, recunoscut, personificat, pentru ca din întunericul lui să se elibereze lumina Binelui. Căci numai un popor care are sensul plenar al luminii îşi poate saluta oaspeţii cu Pari Luis (lumină bună), înţelegând că nu timpul, peste care nu suntem stăpâni, ci lumina, expresie a divinului şi a vieţii, reprezintă valoarea fundamentală a fiecărei zile.

Trei cărţi canonice, fiecare reflectând în felul ei marea tragedie, ar putea servi drept ghid celor interesați să cunoască mai mult din această istorie sângeroasă:”Cele patruzeci de zile pe Musa-Dagh”, romanul lui Franz Werfel, ”Mayrig”, impresionanta poveste a lui Henri Verneuil sau minunata ”Cartea șoaptelor” a lui Varujan Vosganian. Nu prin  canonul estetic le recomand, nu pentru ca el nu le-ar măsura valoarea, căci, în afara oricărei discuţii, fiecare dintre cele trei cărţi are un destin de capodoperă, ci pentru că nu pare relevant în contextul de faţă. Ci prin canonul moral, căci sunt cărți despre Marele Bine care definește omul în esența lui. Pentru că armenii au supravieţuit prin limbă, credinţă şi cultură. Pentru că actul cultural este singurul care poate impune adevărul fără sânge. Pentru că în cuvântul scris e mai multă forţă decât în arma care a curmat viaţa multor personalităţi armene. De aceea decidenţii istoriei se tem mai mult de cuvintele ziaristului Hrant Dink: Porumbeii îşi trăiesc viaţa acolo unde s-au născut, în mijlocul oraşului.(...) Da, ei trăiesc o continuă spaimă nelămurită, dar asta nu-i împiedică să rămână liberi. Sau ale lui Nicolae Iorga: Când a dispărut cel din urmă Stat armenesc, armenii ar fi rămas numai un nisip omenesc la îndemâna oricui, dacă nu ar fi fost această admirabilă solidaritate din întreaga lor aşezare, veche şi nouă, dacă nu ar fi avut acel lucru care poate înlocui până şi Statul: religia, şi literatura pe care aceasta o inspiră. Dar, atâta vreme cât o naţiune păstrează un element moral în jurul căruia se poate aduna, această naţiune trăieşte mai mult decât alte naţiuni cu teritorii mult mai întinse, din care însă lipseşte acel element sufletesc capabil de a înlocui pe celelalte şi, la ceasul cuvenit, a le crea din nou. Sau de cuvintele scriitorului Orhan Pamuk ori  ale acelora care întreţin focul viu al trecutului, ca din lumina lui să se hrănească faptele prezentului.

În esență, genocidul, în sensul pe care se încearcă să îl definească puternicii lumii, rămâne proiectat cu sânge în realitatea anului 1915, în generaţia bunicilor care s-au jertfit şi a părinţilor care le-au supravieţuit cu durere. Marele Rău va exista, însă, ori de câte ori un om va uita lecțiile istoriei, ori de câte ori cărțile vor rămâne acoperite de praf, ori de câte ori cultura se va lăsa înrobită de mediocritate. Iată de ce, mesajul acestei comemorări se îndreaptă către tinerii cititori, mai cu seamă, pentru că în mâinile lor stă cheia chivotului.