,,Opt femei” și sute de emoții

Autorul Articolului: Iulia Rotaru

De vreme ce cam totul s-a mutat în on-line în ultimul an, s-a dat peste cap și lumea mea. Programul de somn nu mai există de prin luna septembrie, atunci când a început școala. Timpul fuge de mine mai ceva ca Nică de mătușa Mărioara în ,,Amintiri din copilărie”, iar ochii stau minim zece ore lipiți de ecranul laptopului. Cam așa arată o zi normală din viața mea de elev. Pentru a ieși din rutină, pe 7 martie am mers la teatru împreună cu doamna dirigintă și clasa mea, la piesa „Opt femei”.

A fost prima data când am mers la teatru și am rămas profund impresionată. Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași este cel mai vechi teatru din România, fiind înființat în 1840, sub direcțiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu. Arhitectura sa este de inspirație din perioada Greciei Antice, având coloane cu capitel corintic, fronton, stilobat și cornișă (fac această succintă prezentare corelată cu informațiile învățate recent la istorie).  În prezent, clădirea se află în apropiere de Primăria Municipiului Iași, în urma unei reconstrucții, deoarece incediul din anul 1888 a distrus-o, aflându-se la acea vreme în Copou.  Actualul edificiu al Teatrului Național a fost inaugurat de primarul Nicolae Gane, pe 1 decembrie 1896, fiind o veritabilă bijuterie arhitectonică, planurile clădirii fiind proiectate de celebrii arhitecți vienezi Fellner și Helmer, care au proiectat și teatrele din Viena, Praga, Odessa, Zürich. Mi-au atras atenția cortina cu cu cele trei vârste, alegorie a vieții, plafonul în culori pastelate, cu nimfe și îngeri după modelul rococo, dar și candelabrul din cristal de Veneția cu 109 becuri.

După ce am intrat și ne-am găsit locurile de pe bilete, așezați la distanță unii față alții, lumina a dispărut brusc, lăsând ochiul pradă întunericul. Reflectorului a căzut pe scena și atunci s-a tras cortina. Nihil novi sub sole până aici. Fiind la prima întâlnire cu teatrul, în sala mare a Naționalului ieșean, un fior m-a îmbrățișat, dându-mi de știre că va urma ceva de ținut minte. Pe scenă au apărut opt femei, fiecare cu un caracter diferit, fapt ce le-a dat unicitate. Personajele piesei sunt: doamna Chanel, menajera, interpretată de Brândușa Aciobăniței; soacra Mamy, interpretată de Pușa Darie; cumnata Augustine, interpretată de Catinca Tudose; mama Gaby, interpretată de Irina Răduțu Codreanu; camerista Louise, interpretată de Haruna Condurache; sora tatălui, adică mătușa Pierette, interpretată de Livia Iorga; nepoata Suzan, interpretată de Andreea Boboc, și sora ei mai mică, Catherine, interpretată de Mălina Lazăr. Decorul este unul destul de simplu, ce prezintă sufrageria de la parterul unei case cu etaj.

Piesa, scrisă de Robert Thomas - un scriitor francez, actor și director de film din secolul trecut, prezintă intrigile unei familii burgheze din perioada anilor ′50, din Franța, descoperite cu ocazia adunării tuturor membrilor ei în perioada Crăciunului. În scena inițială, camerista, menajera și soacra se pregătesc pentru venirea cu trenul a stăpânei și a fiicei acasă, în vacanță. După ce se reunesc toate, află că stăpânul casei a fost înjunghiat în spate cu un cuțit, în timpul nopții. Din acel moment, fiecare femeie devine suspectă în ochii celeilalte. Pe parcursul piesei, se descoperă multe secrete, care nu ar fi trebuit să iasă în vileag poate niciodată. Firul secretelor este lung, unele ducând la altele, neașteptate pentru spectatori, cum ar fi pasiunea pentru jocul de cărți a menajerei, care se întâlnea pe ascuns cu Pierette, sora stăpânului. Apar elemente specific romanelor polițiste, când cele două fiice ale victimei se transformă în detective și le anchetează pe toate. Finalul este surprinzător pentru unii și banal pentru alții, deoarece constatăm că totul a fost o farsă și că ,,mortul,, este viu. Această piesă de teatru se încadrează în mai multe genuri și, totodată, în niciunul. Poate fi o piesă polițistă, deși nu apare niciun detectiv cunoscut, cum ar fi Hercule Poirot din cărțile Agathei Christie. Am fost ținuți în suspans, dar ne-am și distrat, fapt ce ne trimite cu gândul la comedie, deși întâmplările prin care trec personajele sunt de tip dramatic. La fel de bine unii pot considera că piesa este o dramă, deși personajele au tratat momentele tragice cu amuzament. Așadar, eu încă mă mai gândesc la ce categorie să încadrez  piesa „Opt femei” și dacă poate fi încadrată în vreo una.

Mi-au plăcut mult costumele, desprinse din trecut, cu detalii caracteristice tipologiei personajelor. O rochie m-a atras în mod special, cea a mătușii Pierette, o doamnă foarte stilată. Purta o rochie de catifea, de culoare albastru închis, cu mâneci trei sferturi, o lungime cam până la gleznă, fixă pe talia ei mică, cu un decolteu în formă de V și un șliț adânc ce exprimau feminitate. Oh, ce rochie!

Titlul „Opt femei” înfățișează diferitele personalități pe care le pot avea femeile, toate evidențiindu-se prin curiozitatea, dibăcia de a distrage atenția de la subiectul în discuție, puterea de a disimula, mintea ageră și secrete proprii.  Piesa a durat aproape două ore, timp în care am trecut prin foarte multe stări și emoții, dar nu am avut niciun moment în care să mă uit la ceas să văd cât e ora, semn că am fost fascinată pe tot parcursul spectacolului.

Acum, la o săptămână distanță, mă bucur că am vizionat această piesă de teatru, ce  mi-a deschis apetitul pentru teatru și actorie. Am râs în hohote la unele părți, în timp ce la altele mă treceau fiorii, exact ca atunci când stăteam în fața casei, vara, și ploua torențial cu fulgere și tunete. Cum sunt o persoană care păstrează amintiri, voi avea mereu biletul de la teatru din acea seară, care îmi va aminti data, rândul, locul, ora primei întâlniri cu fascinația teatrul ieșean, dar și sentimentele pe care le-am trait intens și de persoanele pe care le-am avut alături.