Periplu într-o geografie interioară - „O formă de viață necunoscută” de Andreea Răsuceanu

Autorul Articolului: Teodora Iacob

Literatură și celelalte arte îndeplinesc multiple roluri, printre care se numără și încercarea de a crea personaje, sisteme de valori, programe de idei cu potențialitate de modele. Receptorul – cititor, ascultător, privitor, spectator etc. – este într-o permanentă căutare de sine și, concomitent, într-o căutare de perfecțiune. Dorindu-și împlinirea, omul se conturează, șterge și își finisează personalitatea, în funcție de vârstă, evenimentele prin care trece, operele și oamenii cu care se întâlnește, oportunitățile pe care le valorifică sau posibilitățile pe care le ratează. Spre a se autodefini, are nevoie de un sistem de referință, model ce poate fi, în egală măsură, o ființă, o idee, o atitudine.

Astfel, de fiecare dată când ne permitem pătrunderea într-o lume nouă (prin cărți, prin tablouri, prin compoziții muzicale etc.), ne cunoaștem din ce în ce mai bine pe noi înșine și ne hrănim nevoia de modele. Dacă am deschide orice carte cu gândul că, în fapt, ne deschidem propriul suflet, am descoperi o altă latură a acesteia. Fațeta aceea ne-ar fi fost străină, altminteri, pentru că nu este conținută de text, ci plutește între noi și discurs, fiind plăsmuită tocmai din ciocnirea biografiei noastre, a experienței noastre, a sentimentelor noastre cu ideile, subiectul, simbolistica respectivului text. 

„Trebuie sa citesti, nu ca sa-l intelegi pe altul, ci ca sa te intelegi pe tine însuti.” Emil Cioran Receptată astfel,  „O formă de viață necunoscută”, cartea Andreei Răsuceanu, te provoacă și te împlinește, în egală măsură.Cititorul descoperă o viziune diferită asupra Bucureștiului, care devine, în cartea de față, din simplul topos al destinelor concentrate în firele narative, un martor tacit al unor existențe cât se poate de diferite. Cele trei povești – plasate în trei perioade semnificative atât pentru capitală, cât și pentru țară – reprezintă radiografierea a trei suflete feminine, marcate de trecerea ireversibilă a timpului, realitate care se reflectă și la nivel urban, întrucât Bucureștiul beneficiază de descrieri ample, ce îi pun în evidență schimbările.

Lectorul este provocat să caute, să lege, să asocieze, să identifice și să se identifice, într-o arhitectură narativă complexă, un labirint care nu te ține captiv, ci te eliberează spre propria cunoaștere. Alegând momente cheie pentru București, surprinzându-și protagonistele în perioade dificile ale vieții (decesul unei persoane dragi, plecarea fără urmă a soțului, îmbolnăvirea copilului), povestea captează atenția cititorului, demonstrând un caracter original incontestabil.

Povestea Stancăi, soția unui negustor înstărit, se întâmplă la începutul secolului al 18-lea, în Epoca Domniilor Fanariote, într-un București chinuit de ciumă. Stanca nu suferea de ciumă, dar sufletul, deopotrivă cu trupul, îi erau măcinate de grijă pentru Mantu, plecat la Stambul, de la care nu primise, de prea mult timp, nicio veste. Aceasta se dedică, acceptându-și poziția de „nici măcar văduvă”, ctitoririi unei biserici, în care, odată cu vremea, vede trupul tovarășului de viață.  

Elenei îi este hărăzit să participe la atrocitățile Primului Război Mondial, suferind alături de congenerii săi din cauza ocupării Bucureștiului de către trupele germano-austro-ungare, din cauza foametei, a lipsei cărbunelui, a jafurilor, a eliminării mijloacelor de transport etc.

Ioana este exponenta unei perioade recente, perioada profundamente marcată de regimul comunist. Amprenta sa tulburătoare este vizibilă în oraș, care s-a uniformizat, ale cărui străzi sunt cenușii, triste și care nu mai reușește „ca o femeie ademenitoare [...] să te prindă în mrejele dragostei sale”, dar și în oameni, care sunt abătuți, afectați, resimtind îngrădirea drepturilor și a libertăților și ca pe o limitare a fericirii. În căutarea acelei fericiri, pare să se depene și viață Ioanei, o ființă sensibilă, cu o existență chinuitoare - pierderea părinților și a celor șase frați, o căsnicie mai mult acceptată, decât dorită, o boală parcă asemenea ei – uscată, regresivă. 

Folosind tehnica „vaselor comunicante” (Mario Vargas Llosa), Andreea Răsuceanu unește, în mod deliberat, trei episoade cu un simbolism, la o privire superficială, intrinsec, privind în ansamblu, aparte, esențialmente diferit față de o redare separată a acestora.

Originalitatea este confirmată și de întrețeserea perspectivelor, tripticul narativ reunindu-se, în final, într-un tot epic.Firele epice au ca puncte de concurență spațiul – București -, tipologia personajului principal – o femeie ce conștientizează neputința proprie în față curgerii obiective a timpului -, dar și un motiv central – dorința tonică a omului de a crea ceva care să dăinuie și după moartea trupească, de a lăsa o urmă care să îi dea impresia că a putut înșela Timpul și al său curs necontenit.

Stilul indirect liber pentru care a optat autoarea îi oferă naratorului omniscient posibilitatea unei analize psihologice profunde a personajelor, pătrunzând în mintea acestora, în gândurile și în dorințele lor viscerale, transmițând, deși indirect, mult mai clar, din interior, trăirile și stările lor. Povestea Ioanei, uzând de o perspectiva internă, o relatare la persoana I de către un narator autodiegetic, este, din punctul meu de vedere, cea mai apropiată de cititori, fiindcă, în repetate rânduri, permite empatia receptorului.

În ciuda frumuseții punerii pe hârtie a acestor vieți, care pot servi drept lecții, și în ciuda personajelor delicat conturate, ce ar putea fi modele autentice de viață, cred că „O formă de viață necunoscută” nu se potrivește mai bine adolescenților, decât se potrivește altor categorii de vârstă. Fără putință de tăgadă, este o lectură utilă pentru etapa adolescenței sau pentru adulții tineri, receptori ce au posibilitatea să trăiască virtual în vremuri și în locuri de mult apuse.

Sursa imaginii: humanitas.ro