Autorul Articolului: Alexia - Cătălina Matei

Alexia - Cătălina Matei, o adolescentă sensibilă, pasionată de literatură, de muzică (în timpul liber cântă la violoncel), de sport (are un palmares bogat de premii naționale la scrimă) și de limbile străine, își face debutul poetic în revista ,,Timpul Alecsandrist”.

,, Sunt ambițioasă și îmi place să îmi descopăr noi hobby-uri. Mă regăsesc în tot ceea ce înseamnă artă, adică în tot ceea ce înseamnă frumos. Ador apusurile de soare și mirosul de ploaie de vară, care mă inspiră să scriu poezie.”, se autodescrie tânăra poetă.

Taina vieții

 Stelele aprins-au calea întunericului mut,

Strălucind și dezmierdând în Infernul absolut.

Luna tainică, pustie se-nvelește-n așternut,

Cu tristețe aruncându-mi un ultim și trist sărut.

Probabil ne vom reîntâlni, poate în altă viață,

Căci Universul se joacă cu noi precum cu un fir de ață.

Probabil voi credeți că știți a sa față,

Lăsați-mă să vă spun că vedeți ca în ceață.

Viața e mister, e chin, e bucurie,

Sunt lucruri neștiute azi sau pe vecie

Nedescoperite-ntr-un an sau poate o mie

Făcute doar pentru a muri în tăinicie.

STATIC

Eu sunt ambiția și devotamentul,

Mă miră orchestra cerească,

Aud sunetul triumfului,

Văd tot ceea ce nu se vede,

Eu sunt ambitia si devotamentul.

Mă prefac că sunt invizibilă,

Simt căldura lunii,

Ating inexistența,

Îmi fac griji pentru nebuloasa citadină,

Plâng când văd copiii lumii,

Eu sunt ambiția si devotamentul.

Înteleg durerea florilor,

Spun povestea norilor,

Visez să fiu lumina neîmblânzită,

Încerc să ating idealul.

Sper  să pictez în culori răsăritul,

Eu sunt ambiția și devotamentul.

                                                       11 decembrie 2020

LUGUBRU

Cum lipsa luminii creează întuneric,

Așa absența ta provoac-un gol în mine.

Când veșnicia va intra într-un somn tainic,

Atunci mă voi opri din a gândi la tine.

Soarele dezmiardă zăpada-nmormântată

Și galbene - i  sunt razele cu lame de oțel.

Oh, ce tristă e astă natură moartă,

Fiică de conte închisă într-un castel.

M-arunc în oceanul de oameni,

Închid, deschid ochii și văd răutate.

Mă trezesc singur,

Sufocat într-o lume plină de păcate.

Dor

 Gânduri, suspine răsună în noapte,

Amintirea ta îmi vorbește în șoapte,

Gândul la tine îmi oferă speranțe,

Al nostru menuet a rămas fără nuanțe.

Ochii tăi îmi arătau iubire,

Doar asta citeam la tine-n privire.

Oare de ce n-ai realizat, dragă copile,

Viața trece și nimic nu mai revine…