Provocări paideice în realități pandemice

Un jurnal și o iubire care nu se poate pierde

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

“Un scriitor nu poate învia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește de­spre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?“ (Le Pelerin)

Darul pe care îl primim de la prozatorul  Eric-Emmanuel Schmitt  este Jurnalul unei iubiri pierdute, tradus în limba română de Doru Mareș și publicat la Editura Humanitas, roman răsplătit cu premiul Jules Renard în 2020, imediat după apariția sa în limba franceză. Având fluiditatea celorlalte cărți ale lui  Eric-Emmanuel Schmitt (Copilul lui Noe, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Milarepa,  Evanghelia după Pilat, Adolf H. Două vieți, Pe când eram o operă de artă, Oscar și Tanti Roz, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri etc.) un curs al poveștii care ne ține captivi, cu o emoție cuceritoare la fiecare pagină, romanul în discuție transferă spre receptor o autenticitate a trăirii, nedisimulată în ficțiune, dar infuzată în text atât de frumos, încât devenim părtași ai doliului din care se naște evocarea.

Mai întâi, jurnalul ne duce, abrupt, în intensitatea unei clipe, aceea în care telefonul anunță implacabilul: „M-a stăpânit toată viaţa groaza că s-ar putea ca mama să moară. Acum, s-a terminat. Moartea ei a ucis frica de moartea ei.” Dar a eliberat, în același timp, dorința de a recupera imaginea mamei, vie, completă, fără vârstă, de la copilăria la maturitatea fiului, de a o reconstitui din întrebări, din amintiri și din neliniști.  În ciuda suferinței, dispariția mamei este asumată cerebral și afectiv, apropierea devenind și mai puternică, pe măsură ce absența se transformă, paradoxal, în prezență copleșitoare: „Moartea a eliberat-o de orice vârstă. Mi-o amintesc acum la fel de bine la treizeci de ani, la patruzeci ca la şaizeci sau optzeci. Îşi recuperează conturul picioarelor, părul negru, bronzul de fetiţă sălbatică, sclipirea buzelor cărnoase. În memoria mea nu mai este prizoniera unei vârste anume, ci redevine femeia frumoasă, vioaie, înaltă, brunetă, din copilăria mea. Moartea i-a redat tinereţea mamei.” 

Apoi, desi suntem tentați sî îl citim în cheia ficțiunii, constatăm că e un jurnal autentic, dar lipsit de cronologie. Un singur moment generează o axă a timpului, moartea, iar dincolo de el se decantează trecutul și se lămurește viitorul. Imaginea mamei devine din ce în ce mai clară, într-o luminozitate iconică, aducând lângă sine alte ființe ale universului familial, tatăl, sora, fiica adoptivă, fiecare reflectând propria lumina pe chipul celei pierdute și căutate. Și odată cu ea se limpezește și imaginea fiului, într-un destin în care unul nu poate ființa fără celălalt: „Când vine pe lume un copil, vine pe lume şi o mamă. Fiecare naştere este o naştere dublă.”

Revenind la concretul poveștii de viață pe care o descoperim printre rânduri, ne amintim că Eric Emmanuel Schmitt se naște pe 28 martie 1960 în orașul Sainte-Foy-le-Lyon, în regiunea Rhone din Franța, că părinții lui au fost profesori de educație fizică și sport, iar tatăl său, campion la box,  a devenit mai târziu kinetoterapeut si maseur într-un spital de pediatrie, în timp ce mama lui a fost, la rândul ei,  o alergătoare medaliată. Datele biografice pe care le regăsim în jurnal confirmă autenticitatea poveștii relatate și cresc în intensitate emoția, căci scriitorul ne dezvăluie nu drama morții unei mame sau tristețea unui fiu aflat în fața acestei mari răscruci, ci drama morții propriei mame, propriile neliniști, propria trecere prin timpul care îl readuce de la moarte la viață, de la supărarea neașteptată la reconciliere: “ Mama a murit de dimineață și e pentru prima oară când mă supără”.

Cartea este evident despre moarte, despre imprevizibilul ei, despre suferință: „Ai fi zis că vei ști, că nu se poate să nu știi, să nu anticipezi. Cu toate asta, n-ai știut când s-a întâmplat. Ce făceai în timp ce…? De ce nu ai primit un semn, de ce n-ai visat, de ce te simți vinovat? Cum să trăiești cu absența?” Dar este, în același timp, despre viață, despre copilăria frumoasă, despre familie, despre legături, despre pasiuni, despre tot ceea ce ne rămâne în memorie și purtăm cu noi până la capăt. Este despre dragoste, despre mărturisire și despre liniște. Căci te face să plângi și să zâmbești în același timp, să te temi și să te bucuri, într-o confesiune care te cucerește din prima clipă. Mama, principala umanitate a jurnalului, are și dezlegarea tuturor nesiguranțelor noastre.: „Ce e de făcut ? Treci întotdeauna de partea vieții.” 

Prima întrebare din care se naște această carte e directă și conturează cel mai frumos profil al maternității: “O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoțit de la distanță; dar îmi dau seama că în adâncul adultului supraviețuia un băiețel care credea că mama lui era atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe și asupra Doamnei cu coasa. Mama? O să omoare ea moartea.” Răspunsul e implicit: nașterea mamă- fiu e dublă, moartea nu, pentru că avem datoria să ducem mai departe această legătură până la propriul capăt de drum.

O carte minunată, Jurnalul unei iubiri pierdute este, de fapt, jurnalul unei iubiri care nu se poate pierde.