Provocări paideice în realități pandemice - Cartea şoaptelor – gânduri de cititor

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Există, în destinul unui cititor, întâmplarea întâlnirilor fundamentale, a acelor întâlniri care te reconfigurează interior şi care te dezvăluie în alt mod decât te-ai perceput până atunci. Întâlnirea – întâmplătoare sau pusă sub semnul unei condiţii intelectuale necesare – cu scrierea domnului Varujan Vosganian reprezintă o asemenea revelaţie pentru cititorul aflat în căutarea unor răspunsuri la întrebările pe care interculturalitatea unui oraş vechi le ridica în mod firesc.

Alcătuită din douăsprezece capitole, Cartea şoaptelor stă sub simbolistica gravă a cifrelor. Lectura ei presupune necontenita întoarcere într-un labirint al numerelor care întemeiază destinul unui neam. Doisprezece este numărul lunilor anului, numărul apostolilor, semnifică echilibrul divin, dar presupune şi posibilitatea unei abateri de la el, printr-o ruptură a sensurilor deja încheiate şi luminate prin evocare. Povestea Cărţii şoaptelor se încheie în seara zilei de 12 noiembrie 1968, seara alunecării spre moarte a bunicului Garabet, rostind ultimele cuvinte limpezi: „S-a terminat...În sfârşit, s-a terminat”, seara morţii, la Montebello, a lui Misak Torlakian, seara din care cronologia devine fapt temporal, înregistrând deznodământul unui destin uman transfigurat în istorie. Dezechilibrul, notat cu obiectivitatea detaşării de fapte la finalul poveştii, lasă deschise alte istorii, la fel de adânci ca şi cele deja relatate, care nu şi-au găsit încă un condei pentru a deveni poveşti purtătoare de sensuri:” Dar, aşa cum, câtă vreme va exista teamă pe lume, Cartea şoaptelor nu se va încheia, nici cuvintele spuse în şoaptă de bunicul n-au avut puterea lucrurilor definitive”. Sub un posibil treisprezece simbolic sunt aşezate evenimentele care vor duce mai departe ecourile dramei, morţile succesive care confirmă faptul că şoaptele amintirii se pot transforma în orice secundă în ţipete de durere: focul de armă al lui Kurken Yanikian, moartea lui Hrant Dink şi alte morţi de dincolo de carte, în istoria care tocmai se scrie.

În căutarea unor asemenea chei de lectură, Unu poate fi capitolul fiinţei care se descoperă întru etnicitate, copilul trăitor în lumea mirosurilor şi a culorilor, Doi încheagă alteritatea crucilor diferite din cimitirul din Focşani, Trei defineşte comunitatea reunită simbolic în fotografii şi în timbrele de pe plicurile venite din toate colţurile lumii, Patru este numărul lumii aşezate pe temeliile strâmbe ale trecutului. Odată cu Cinci, Şase şi Şapte, în labirint se ţese trecutul dramelor omeneşti, fie că ele se consumă în spaţiul interior al sufletului amuţit de spaimă al bunicilor Garabet şi Şetrak  sau în cel exterior, în Turcia, în România comunistă, în Cercurile morţii, în deşertul sirian, într-un cavou din cimititrul armenesc. Toate capitolele se articulează pe o trinitate a întâmplărilor, mărturisită naratorului de bătrânii armeni ai copilăriei, „întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări care i-au luat pe nepregătite”.

Axa timpului pare, deopotrivă, o dimensiune fundamentală a Cărţii şoaptelor. Secunda are greutatea istoriei, trei secunde măsoara rugăciunea inimii, adică drumul de la viaţă la moarte şi de la om la Dumnezeu. În forma ei atemporalizată, secunda devine clipă, atunci când, ieşită de sub teroarea cronologiei, măsoară tihna orientală, râşnitul cafelei, în ritualul gesturilor şi al aromelor, întâmplările decupate din trecere şi aşezate sugestiv în rama grea a sensurilor statornice pe care le descoperă. Anul are materialitate, marchează evenimentele istoriei răvăşitoare, fixează întâmplările în concret şi măsoară destrămările unui neam ameninţat de timp. Timpul esenţial este, însă, cel convertit în poveste. Este timpul recuperat, dilatat, furat de la soartă de bătrânii Garabet şi Şetrak, povestitori  neîntrecuţi ai unor poveşti din care ei înşişi lipsesc. Şi este timpul cărţii care transfigurează efemeritatea vieţii trăite în eternitatea cuvântului  şoptit. Naratorul însuşi, moştenind darul, dar şi responsabilitatea povestirii, rămâne o instanţă evanescentă, plutind deasupra întâmplărilor, cu învăţătura bunicului că identitatea de spectator al evenimentelor te apropie de sensurile lor, şi nu aceea de trăitor. Cartea Şoaptelor pare a fi, de aceea, închegată înainte de a fi aşternută pe hârtie, ea are o preexistenţă de care autorul  e conştient. E cartea tuturor povestitorilor care s-au sustras morţii, e cartea cuvintelor spuse, şoptite, citite pe buze sau nerostite, e cartea vieţii şi a morţii, dar, mai ales, este cartea fără sfârşit a timpului încărcat de semnificaţii. Este cartea existenţei transformate în mit, căci mesaje şoptite, încifrate simbolic în mirosurile lumii pierdute, în luminile lucrurilor vechi, în gesturile ritualice ale unei existenţe cotidiene care iese din rutină duc în ele greutatea cuvântului întemeietor. Odată cu dispariţia bunicului, toate simbolurile se închid într-un chivot, a cărui cheie devine conştiinţa etnică a urmaşilor. Conştiinţa de a fi armean, de a aparţine unei culturi străvechi şi încercate de istorie, dar glorioase prin triumful ei asupra morţii.

Ieşirea din universul Cărţii şoaptelor e dureroasă, căci, spre deosebire de alte cărţi ale căror lumi le iei cu tine, sărăcindu-le, treptat, înţelesul, cititorul rămâne aici captiv, el însuşi spectator al unei lumi care nu mai poate să moară, alături de narator şi într-o complicitate definitivă cu acesta.La fiecare lectură- şi Cartea şoaptelor te condiţionează la noi şi noi lecturi, în dulcea  robie a cărţilor copleşitoare - cititorul se vede printre eroii cărţii, în proiecţia tragică, apăsătoare, a martorului mut al unei istorii pe care învaţă să o vadă după ce ea s-a încheiat, dar pe care şi-o asumă sisific, trăind-o şi retrăind-o, până la izbăvire, prin actul canonic şi purificator al lecturii.