Provocări paideice în realități pandemice - „Copiii de pe Volga” de Guzel Iahina – o saga tulburătoare

Autorul Articolului: Prof. Alla Apopei

Volga, râul cu un nume sonor, mângâietor, cu rezonanță de cântec, de poveste, de depănare a amintirilor. De mică, învățând la școală geografia Uniunii Sovietice, cuvântul Volga mi-a provocat imaginația. Îl vedem mare, liniștit, plin de vapoare care se plimbau maiestos pe apele lui, de pe puntea acestora se auzea muzică rusească, câteodată veselă, dar de cele mai multe ori tânguitoare, de dor, de despărțire. Pe malurile Volgăi vedeam femei care spălau rufe, pescari care scoteau peștele cu năvodul și tineri îndrăgostiți care se întâlnesc la sosirea vaporului sau se despart când acesta părăsește debarcaderul, făcându-și cu mâna și uitându-se lung după vasul alb, plin de oameni veseli și triști, până când dispare transformat într-un punct la orizontul îndepărtat.

În noua carte a lui Guzel Iahina,, Copiii de pe Volga”, al doilea roman al scriitoarei ruse de origine tătară, publicat în 2018, la trei ani după apariția romanului de debut ,,Zuleiha deschide ochii”, prezentat în unul dintre numerele revistei noastre, vestitul râu, parte integrantă din narațiune, este descris într-un mod impresionant de talentata autoare: „Văzută de sus, priveliștea care se deschidea era absolut uluitoare, și Bach a încremenit, uitând de sine; în fața lui se desfășura Volga – orbitor de albastră, strălucitoare, plămădită numai din scânteierile soarelui de amiază, de la o zare la alta. Mai întâi a cercetat întinderile cu privirea. Dedesubt se afla lumea – toată, întreagă: și ambele maluri, și stepa acoperită de aburul verde al primelor ierburi, și pâraiele șerpuind prin stepă, și depărtările de un albastru întunecat de pe linia orizontului, și vulturul azuriu ce zbura în cercuri deasupra râului în căutare de pradă.” Nu încape îndoială pentru cititorul avizat că măreața Volgă se confundă cu istoria Rusiei, o istorie vie, la fel ca râul curgător, care adună destinele zbuciumate ale locuitorilor săi atât de diferiți de pe cele două maluri și le amestecă în vârtejul valurilor sale, murmurându-le povestea fără sfârșit. Identificăm în Volga suprapersonajul care le înghite pe toate în apele sale, râul măreț este singurul martor al ororilor povestite în roman, confesor și vindecător de suflete, depozitar al celor efemere și al celor care durează, sfidând timpul și generând ideea de continuitate în vremuri potrivnice. Așadar, fluviul devine personaj, alături de protagonistul romanului, profesorul de germană din Gnadental, Iacob Ivanovici Bach (schulmeister), soția sa Klara, fetița  Anntche, pe care o crește singur după moartea Klarei, Vaska, etnicii germani din Gnadental, Hoffman, reprezentantul puterii sovietice, care are misiunea de a face colectivizarea localității populate de germani din timpul Țarinei Ecaterina a II-a. Dovada ne este această secvența din carte, foarte sugestivă prin avalanșa interogațiilor retorice, provocatoare pentru imaginația și intelectul cititorului: „Că râul acesta e plin de moarte? Că fundul lui e aşternut cu morţi, că apa e compusă din sânge şi blesteme de muribunzi? Sau, dimpotrivă, că e plină de viaţă? (…) Că râul acesta e înşelătorie pură? O frumuseţe imaginară, acoperind o urâţenie fără seamăn? Sau, dimpotrivă, e numai adevăr? Adevăr curat, păstrat cu grijă, aşteptându-i secole de-a rândul pe cei care vor trece fără frică pe fundul lui cu ochii deschişi?”.

Ca și cartea de debut a apreciatei autoare, și acest roman abordează două mari teme, istoria și iubirea, prin împletirea elementelor particulare și generale, ce dau forță narațiunii. Acțiunea are loc între anii 1920-1930, perioada în care dispare o lume, Rusia țaristă, și apare alta nouă, Rusia comunistă, în satul german Gnadental, prezentând lumea coloniștilor de pe Volga. Aflat la adăpostul de pe celălalt mal al fluviului, care „împarte lumea în două“, profesorul Bach, îți trăiește viața lui, separată de viața comunității din care făcea parte înainte, comunitate ce a rămas pe celălalt mal și peste care istoria dă navală, distrugându-i traiul liniștit și ordonat, șterge reguli și credințe seculare, purtând în iureșul nebun pe toți cei care îi ies în cale. Mai puțin pe Bach, care în toată această perioadă este prins de grjile și problemele sale. După ce schulmeister-ul o cunoaște pe Klara, fiica lui Udo Grimm, proprietarul bogat al unei ferme de pe celălalt mal, și se îndrăgostește de ea în timp ce o învăța germana, pregătind-o pentru plecarea în țara de origine a tatălui său, iubirea îi ține împreună la ferma lui Grimm, după ce acesta pleacă în Germania. Trăiesc o frumoasă și unică poveste de iubire până în momentul în care intimitatea casei lor este distrusă de trei bărbați înarmați, încurajați de haosul general să jefuiască și să obțină prin forță tot ce vor. Oribila întâmplare îl lasă pe Bach fără grai, nemaiputând vorbi vreodată, iar Klara rămâne însărcinată și moare la nașterea copilului. Lumea lui Bach se prăbușește, dar plânsetul pruncului îl trezește la realitate, fiind copleșit de grijile legate de creșterea fiicei, Anche, într-o perioadă a foametei, în care începe să scrie povești ce devin realitate, pentru a obține de la Hoffman sticla cu lapte pentru „ghemotocul său cald”. Ilustrative pentru descrierea acestei perioade sumbre din istoria prezentată în roman sunt și numele anilor date de Bach:  „Anul Caselor Nimicite, Anul Viţeilor Nenăscuţi, Anul Copiilor Morţi, Anul Presimţirilor Rele, Anul Veşnicului Noiembrie”, sugerându-se un timp al mitului infuzat în realitate.  În acest mod, Bach își trăiește destinul său într-un univers paralel cu cel al comunități din Gnadental și observă tăvălugul istoriei de pe celălalt mal al Volgăi, romanul poate fi citit și în cheia parabolei înțelepte despre fragilitatea ființei umane și cruzimea istoriei. În interviurile date, însăși autoarea ne dezvăluie intenția sa în legătură cu subiectul și mesajul operei scrise: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga — vibrantă, aparte, vie — o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte? Lecția de istorie care nu trebuie uitată niciodată, realismul magic ce transformă lumea făcând-o mai suportabilă în vremurile de încercare, frumusețea poveștii scrise de Bach, văzută ca o formă de supraviețuire prin scris, narațiunea care pătrunde în tine, te răscolește, trezește umanul din omul modern, captiv în pânza firelor tehnologiei avansate și a conexiunilor artificiale. Ce poate fi mai sensibil și mai profund decât ființa umană? Iată două secvențe din roman care ne dezvăluie complexitatea acesteia: „Înlăuntrul fiecărui om e ceva unic, dominant, care costituie însăși esența lui și comandă tot restul. Dacă scoți asta, omul dispare și rămâne doar un trup pustiu, ca o prună fără sâmbure. Unii trăiesc cu ură, alții cu dor, alții cu poftă de dragoste.. Bătrânul neamț trăia cu frică.” Iar, în final, ca o concluzie: „Frica îl părăsise pe Bach. Şi-și dădea seama de asta tocmai acum, în toiul nopții, cercetându-și trupul în lumina amăgitoare a lumânării. Şi-a dat seama că nu se mai teme nici de consătenii lui cruzi, nici de asprii kârgâzi. Nici de foame, nici de război, nici de răufăcători fără căpătâi. Nici de pierderea femeii iubite, nici de lipsa de
sens a muncii lui. Nici măcar de plecarea copiilor. Toate acestea fuseseră deja în viața lui. Se întâmplaseră - și pieriseră, se transformaseră în nisip, se vărsaseră în Volga.”

Romanul „Copiii de pe Volga”, apărut în limba română la Editura Humanitas, în 2020,  este cu certitudine o Mare Carte, fiind distins cu prestigiosul premiu din Rusia, Bolşaia Kniga, în 2019,  şi Marele Premiu Ivo Andri, în Serbia.

Unii îl comparară cu Donul liniştit de Mihail Şolohov, alții cu Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez. Pentru o așezare corectă a romanului lui Guzel Iahina în raftul vostru de cărți valoroase, vă invit să citiți, să descoperiți și să trăiți această saga tulburătoare.