Provocări paideice în realități pandemice - Despre recuperări tragice, cu Isabel Allende

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Un exerciţiu de lectură a confruntării cu boala este cartea scriitoarei Isabel Allende- Paula, metamorfoză dureroasă, în orizontul epic al confesiunii, a unui fapt existenţial care ţine de tragedia neputinţei în faţa destinului şi a morţii. Fără a propune în mod explicit un model cultural al viitorului, cartea oferă, printr-o subtilă cheie de lectură, soluţia ecuaţiei în care trecutul şi viitorul devin termeni de egală necunoscută. Cultura viitorului devine cultura asumată a trecutului, demonstraţie pe care o face cu nerv epic şi subtilitate stilistică scriitoarea, născută în Peru, copilărind în Liban şi maturizându-se în Chile – adevărata sa patrie, pentru a se regăsi, după o etapă de exil în Venezuela, în libertatea Californiei.

Ceea ce dovedeşte povestea tulburătoare a Isabelei Allende este nevoia viitorului de a se clădi pe un trecut solid, temeinic, înţeles în toate nuanţele lui, căci “scrisul e o introspecţie îndelungată, o călătorie către grotele cele mai ascunse ale conştiinţei, o meditaţie lentă”. Identitatea de sine se lămureşte în actul purificator al scrisului:” Scriu pipăind tăcerea, descoperind particule de adevăr, mici cristale care-mi cad în palme şi îmi justifică trecerea pe această lume”.

Vocea narativă subiectivizată este aceea a mamei care, în plină maturitate creatoare şi în deplină stabilitate emoţională, după lungi căutări, află că fiica ei, Paula, în vârstă de 28 de ani, bolnavă de porfirie, a avut o criză la Madrid şi este intr-o comă ireversibilă. Sosită lângă patul de spital al fiicei sale, ea decide să scrie, în sens recuperator, oferindu-i fiicei sale tot trecutul familiei lor, de la îndepărtatul strămoş basc, sosit la începutul secolului al XIX-lea pe coasta chiliană, trecând prin povestea bunicilor Tata Mare şi Meme, apoi a părinţilor, funcţionari în diplomaţie, clădindu-şi existenţa între Liban, Europa şi America Latină, şi, in final, a copiilor, Paula şi Nicolas, maturizaţi într-o lume în schimbare, amestec de Bine absolut şi de Rău iremediabil, unică şi fascinantă prin mesaj.

Deşi personajul eponim devine destinatarul iniţial al poveştii, din spaima mamei în faţa bolii necunoscute (“ Pe unde umbli tu, Paula?Cum vei fi când te vei trezi ?Vei fi aceeaşi femeie sau va trebui să învăţăm să ne cunoaştem ca două străine? Îţi vei aminti sau va trebui să-ţi povestesc cu răbdare cei douăzeci şi opt de ani ai tăi şi cei patruzeci şi nouă de ani ai mei?”), adevăratul receptor este chiar emiţătorul care se destăinuie, într-un gest de spovedanie în faţa morţii. Discursul se constituie, astfel, din fapte organizate într-o aparentă cronologie, dictată de fluxul memoriei recuperatoare, într-un decupaj de scene, şi din portrete, memorabil alcătuite, din perspectiva luminoasă a unei profunde resurse de iubire.

Toate acestea, fapte şi oameni, devin repere ale unei culturi întipărite în istorie, modele exemplare ale modului de a fi uman într-o lume rebelă, fixând imaginea familiei ca principal pivot al existenţei.

Lectura implică receptarea propusă iniţial, mai întâi la nivel poietic. Cartea este chiar povestea facerii ei, se scrie pe măsură ce se gândeşte şi se citeşte pe măsură ce se scrie, relevă un proces germinativ de cunoaştere şi purificare. Jurnalul se construieşte activ, funcţia lui retrospectivă e anulată de intensitatea dramei. Pagina prinde scene din trecut şi din prezent, într-un amestec dureros ce vrea să eternizeze clipa. Ritmul narativ al primei părţi este, tocmai de aceea, intens, dinamic, o alergare prin epoci şi vremuri, sub ameninţarea inexorabilă a timpului. Partea a doua stă sub semnul ireversibilităţii. Paula este trup, lipsit de spirit, în casa mamei, sub o grijă duioasă, pregătindu-se pentru o trecere lentă în lumea de umbre construită pentru ea de dragostea maternă. Ritmul e lent, cald, evocator, căci existenţa devine, în mod asumat şi conştient, amintire.

Nivelul poetic îşi are rădăcinile în poietic. Lumea de hârtie ce fiinţează în carte se defineşte ca univers statornic şi etern, în ciuda labilităţii orizontului de realitate din care s-a decantat. Este cadrul portretelor umbrite de trecerea timpului, dar luminate de privirea caldă a privirii naratoriale. Meme- în rochie de mireasă de culoarea fildeşului, capabilă să mişte obiectele cu privirea şi să prezică viitorul, este umbra protectoare a familiei, veghind din lumea spiritelor calea membrilor ei. Bunica Granny, adoratoare a nepoţilor, profil în care degradarea umană păleşte sub aura de bunătate, e o prezenţă caldă, “cu rochia ei de percal, şorţul pătat de marmeladă, mirosul pregnant de prune şi ochii ei de peruzea.” Tata Mare e reperul stabilităţii, trăind în aşteptarea morţii o viaţă lungă şi plină de semnificaţii. Mama e centrul universului, prezenţă tonică şi fascinantă, stăpână a vieţii şi a iubirii, iar Paula, femeie- spirit, devine, în final, purtătoarea mesajelor lumii acesteia către o altă lume, în care Binele e singura valoare.

Nivelul estetic este cel al intenţiei lectorului. El conturează marele portret al cărtii- acela al fiicei, nepoatei, iubitei, soţiei, mamei, femeii care îşi apără neamul, între naştere şi moarte, cu o dăruire unică. Autoarea işi translează imaginea reală într-un simbol, o voce narativă în care putem regăsi toate stările omeneşti profunde teama, neliniştea, speranţa, încrederea, disperarea, dezgustul şi pasiunea, dar mai ales dragostea. Dragostea de a da celorlalţi viaţa pe care o vor, în dimensiunea lumii efemere sau în infinitatea lumii spiritului.

Cartea Isabelei Allende oferă un model cultural al viitorului, în măsura în care oferă un model cultural al trecutului. E o poveste despre viaţă şi moarte, ca repere neschimbate ale fiinţării umane. Dincolo de lectură, ideea transmisă cititorului este acela că un mesaj de rămas-bun e, în acelaşi timp, o urare  de bun-venit, căci viaţa e o călătorie pe care o facem un timp pentru noi şi alte timpuri pentru alţii.

Revenind la conceptele formulate în ipoteză, modelul cultural al viitorului depinde de maniera în care valorizăm modelele culturale ale trecutului. Cartea, ca depozit de cunoaştere, trăire autentică şi simţire mărturisită, rămâne principalul mijloc prin care ne putem lămuri reperele viitoare. Astfel, intentio autoris defineşte credinţa fiinţei umane că poate salva, prin scris, viaţa sa şi a celor din jur şi se materializează în parcursul poietic al creaţiei, de la trăire, la mărturisire. Intentio lectoris concretizează dialogul cultural, în virtutea aceleiaşi înţelegeri a existenţei şi a trecerii. Iar calea comună spre modelul cultural rămâne fixată la nivel estetic, în intentio operis, prin funcţia poetică a comunicării prin lectură.

„Fără cultură şi fără relativa libertate pe care cultura o implică, societatea, chiar şi perfectă, este o junglă. De aceea, orice creaţie autentică este un dar pentru viitor”, afirma Albert Camus. Împărtăşindu-i convingerea, cred că Paula este o creaţie autentică, o sinteză culturală şi umană de valori, în care viitorul se lămureşte în lumina binelui, a credinţei şi a iubirii.

Sursa Imaginii: emag.ro