Provocări paideice în realități pandemice -Scrisori către Monica de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu

Autorul Articolului: prof. Ruxandra Nechifor

Draga mea, te iubesc cu tandrețe, dulceață și disperare. Lumea e bolnavă, foarte bolnavă pe aici. Toți sunt la capătul puterilor, beți de disperare și de istovire. Trec pe lângă ei, le zâmbesc, le spun: „Bineînțeles că mai e speranță, bineînțeles că mai e speranță. Curaj, curaj, curaj.” Pe vorbele astea mi-am făcut un cântecel pe care îl îngân cu umerii lăsați, cu ochii în caldarâm, și umblu așa, sugestionată, cu pași mecanici. Draga mea, nu-mi purta pică! Nu e vina mea.[1]

Dacă despre Eugen Lovinescu, criticul din perioada interbelică, autorul teoriei sincronismului și susținătorul modernizării literaturii române prin mutații estetice, ați citit la orele de literatură, despre soția lui, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, și fiica lor, Monica Lovinescu, veți afla mai multe din două splendide volume de scriere epistolară, apărute la Editura Humanitas în 2012 (volumul I), respectiv 2016 (volumul al II-lea).

Îngrijite de Astrid Cambose, care și completează corpul scrisorilor cu numeroase informații în note de subsol, și traduse foarte bine de Gabriela Creția din franceză, cele două volume cuprind instantanee ale sufletului matern care tânjește după fiica plecată la Paris cu o bursă doctorală și pe care nu o va revedea, din păcate, niciodată. Paginile încărcate de trăire autentică, de o emoție care îmbracă forma adresării duioase, dar și a lamentației neputincioase ori a strigătului revoltat mi-au adus aminte de o teorie a Irinei Petrescu despre feminitatea limbii române.[2]

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu s-a născut în 1887 într-o familie bogată la Crușeț, aproape de Craiova, a studiat la Paris și a fost profesoară de franceză. Din 1955, este urmărită de Securitate și în 1958, la 71 de ani, este arestată și întemnițată la Malmaison, Uranus, Jilava, Văcărești, unde și moare după ce i se aplică un tratament umilitor, subuman. Intransigentă, aprigă apărătoare a valorilor superioare și de o moralitate impecabilă, ea a refuzat orice compromis și șantajul Securității care urmărea revenirea în țară a Monicăi Lovinescu și transformarea ei în colaborator. Monica Lovinescu, scriitoare, critic literar, care a trăit în exil în Franța, este cunoscută pentru lupta împotriva comunismului ale cărui orori le-a relevat în emisiuni cu un mare impact la Radio Europa Liberă. Volumul fiicei, de data aceasta memorialistic, „La apa Vavilonului”, completează perspectiva mamei din scrisori.

Epistolele Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu dezvăluie o intelectuală sensibilă, lucidă, critică, sfâșiată de singurătate și de dorul de fiica ei. Iubirea față de Monica este evidențiată de formulele de adresare: „dulcea mea lumină brună”, „dulcea mea dragă”, „pescărușa mea scumpă și dragă”, „preaiubito”, „scumpa, scumpa mea fetiță preaiubită”, „dulcea mea, scumpa mea preaiubită”. Autoarea se semnează simplu: „Mama”, nobila și unica ipostază care dă sens existenței.

Cum scrisoarea familială presupune, de regulă, o strânsă relație între expeditor și destinatar, nu ne vom mira să găsim structuri confesive care exprimă afecțiunea și dezvăluie, în același timp, o lume interioară. Limbajul este dublu orientat –  spre acel „tu”, destinatarul, dar și spre „eu”, expeditorul, ca în fragmentul: Ura ne-a pătruns în inimă, amară și coclită. Dar, scumpo, în sânul urii ăsteia care ne-a năpădit întreaga făptură morală și fizică, o stea (vai, ce cuvânt!) limpede și albastră în cocleala asta. Tu. Tu, pescărușă. Ție îți datorez ținuta mea dreaptă și mândră, silueta morală, curajul, echilibrul, locul pe care am știut să mi-l câștig în lumea în care mă învârt, respectul de care sunt înconjurată; ție îți datorez viața, sensibilitatea, inteligența pe care vreau s-o salvez din dezastru ca să te merit, tresăltările de energie care mă susțin și mă împiedică să mă năruit. (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, op. cit., p. 70-71)

A scrie scrisori către fiica ei aproape în fiecare zi înseamnă, în viziunea expeditoarei, a crea raiul, a deschide un spațiu al comuniunii de idei, de spirit, al întâlnirii cu celălalt; cu alte cuvinte, a opune o lume a sentimentelor netrucate,  a sufletului și a purității lumii reale sufocante, uniformizatoare, standard, diabolice. Astfel, scrisorile nu sunt numai un document uman, ci și o mărturie a modificărilor sociale și sufletești dramatice într-o lume haotică în care omul este redus la spaima de animal hăituit:  Dacă ai putea percepe atmosfera înțesată de duhori pe care a știut s-o impună Wally, în mod diabolic, te-ai speria. Este mai infectă decât cele mai nebunești coșmaruri. Ca și cum te-ai afla într-o încăpere fără ieșire, fără uși, fără ferestre, fără, măcar, o crăpătură în zid, cât de mică, prin care să vezi că încă mai există o lume exterioară. (op. cit., p. 78)

În aceste condiții, când absurdul și teroarea s-au generalizat, salvarea vine din puterea de a-și păstra libertatea interioară cu orice preț: am deprins arta de a mă domestici pe mine însămi, de a mă închide într-o cușcă, de a-mi iubi cușca, de a fi mulțumită de ea, de a o apăra. (op. cit, p. 69) La fel, dacă prezentul este amenințător, întoarcerea spre trecut, în copilăria autoarei sau a fiicei ei, înseamnă recuperarea libertății. Pe lângă aceste reflecții grave, mama se oprește și asupra lucrurilor mărunte, precum cheltuielile zilnice, masa, rochiile, prietenii, micile mizerii făcute de cei care i-au ocupat casa, greutățile întâmpinate pentru a-și asigura hrana. Sunt frumoase sfaturile adresate Monicăi: Iar tu, dulcea mea dragă, fii îndrăzneață, fii vitează; trăiește, fii fericită și astfel ai să împlinești, mai presus decât am visat, fericirea de a fi avut al meu, un copil ca tine. (op. cit., p. 75-77) Jertfa lor (îndepărtarea în spațiu, nu și afectivă) nu trebuie să fie în zadar, ci să ducă la bucurie și zâmbet pentru toți oamenii.  Sacrificiul dobândește un sens prin lumina dăruită celorlalți și lumii. Este o moștenire spirituală pe care mama o lasă fiicei, iar misiunea pe care Monica Lovinescu și-o asumă ulterior își are rădăcinile aici, în dorința mamei.

Tot în legătură cu limbajul aș adăuga faptul că autoarea folosește un cod, un cifru pentru a nu trezi suspiciunile Securității, care oricum verifica întreaga corespondență. În acest sens, „Marina” înseamnă „SUA și Occidentul, în general”, „Stana” – „Serviciul F al Securității (controlul corespondenței și al coletelor poștale)”, „Lustru/ Lus” – RTF Radio Paris, „Johanna” – Germania, „teza de doctorat” – „ajutorul așteptat de la Occident pentru eliberarea de sub dominația sovietică”, „Wally” – „comunism”. Strategia aceasta ne face să înțelegem mai bine spaima de a trăi în lumea închisă a comunismului.

Cele două volume vorbesc despre dragostea sinceră, puternică, adevărată a mamei pentru fiica ei, o iubire care învinge timpul și istoria. Frumusețea mamei vine din preaplinul acestui sentiment care  îi oferă adăpost.

---

[1] Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Scrisori către Monica, 1951-1958, volumul al II-lea. Traducerea de Gabriela Creția, selecția și îngrijirea textelor, postfață, tabel cronologic și note de Astrid Cambose, Editura Humanitas, București, 2016, p. 66.

[2] Irina Petraș, Despre feminitatea limbii române, în „Philologica Jassyensia”, an II, nr. 2, 2006: „Limba română e, poate, bogăţia şi sărăcia noastră, ne face rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi... Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca limba noastră.” (Petraș 2006: 87-88).