Destin

În aspirația spre infinit,

cu un cal alb m-am întâlnit.

Cu aripi de lumină spre astrul zilei zbura

și cu bunăvoință se oferea

și pe mine în spatele său să mă ia.

M-a purtat către cerul imens, albastru,

fără a mă apropia prea mult de astru,

dar când de Soare ne-am apropiat,

el cu delicatețe la mine s-a uitat

și m-a întrebat încet, cu emoție în glas,

dacă la sfârșitul drumului vreau să-l las

să mă ducă în spate și pe mine,

deși era clar că aveam două destine.

Eu nu aveam o mai mare dorință,

deci i-am spus că, de-i e cu putință,

spre stăpânul luminii și pe mine să mă poarte,

chiar de-o fi să nu-l întâlnesc pe el, ci pe Moarte.

A înțeles că dorința-mi e prea mare,

că nimic pe lume nu are asemănare,

că nu poate fi în niciun alt fel curmată

decât prin încercarea îndelung programată

de-a merge la acea imposibilă-ntâlnire

fără să-mi pese de riscuri și de o fioroasă prevestire.

Și-nspre zeul de lumină cu admirație m-a purtat,

cu dragoste și cu un alb gând încurcat.

Chiar dacă de dragul iubitului eu m-am topit,

am apucat să simt bucuria gândului împlinit

și o anume înfiorare în privirea-i gânditoare

înainte de-a mă transforma în rază de soare.

(Poezia face parte din volumul „Umbre și lumini” în curs de apariție în Italia și este însoțită de desenul artistei Daniela Strună)

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *