Destin

În aspirația spre infinit,
cu un cal alb m-am întâlnit.
Cu aripi de lumină spre astrul zilei zbura
și cu bunăvoință se oferea
și pe mine în spatele său să mă ia.
M-a purtat către cerul imens, albastru,
fără a mă apropia prea mult de astru,
dar când de Soare ne-am apropiat,
el cu delicatețe la mine s-a uitat
și m-a întrebat încet, cu emoție în glas,
dacă la sfârșitul drumului vreau să-l las
să mă ducă în spate și pe mine,
deși era clar că aveam două destine.
Eu nu aveam o mai mare dorință,
deci i-am spus că, de-i e cu putință,
spre stăpânul luminii și pe mine să mă poarte,
chiar de-o fi să nu-l întâlnesc pe el, ci pe Moarte.
A înțeles că dorința-mi e prea mare,
că nimic pe lume nu are asemănare,
că nu poate fi în niciun alt fel curmată
decât prin încercarea îndelung programată
de-a merge la acea imposibilă-ntâlnire
fără să-mi pese de riscuri și de o fioroasă prevestire.
Și-nspre zeul de lumină cu admirație m-a purtat,
cu dragoste și cu un alb gând încurcat.
Chiar dacă de dragul iubitului eu m-am topit,
am apucat să simt bucuria gândului împlinit
și o anume înfiorare în privirea-i gânditoare
înainte de-a mă transforma în rază de soare.
(Poezia face parte din volumul „Umbre și lumini” în curs de apariție în Italia și este însoțită de desenul artistei Daniela Strună)

Răspunsuri