Academia Însinguraților – Alina Monica Țurlea

« cine va mai ridica dealul Învierii

în cuvinte ? »

Poezia Alinei Monica Țurlea ridică un deal al Învierii prin « zilele » cărora autoarea se dedică printr-o spovedanie lirică, excepție făcând visul nopții de iarnă, reper între ele pentru că acea noapte a sporit lumina zilelor : Ziua luminii, Ziua în care mi-a fost teamă să îmi mângâi chipul, Ziua în care chipurile au fost șterse cu funinginea destinului, Ziua în care ți-am privit pașii întunecați în zăpadă, etc. Autoarea se împarte în fiece poem cu o nonșalanță lirică asumată, triaza cu grijă emoțiile proprii și le așează în cuvinte precum un olar, le modelează din trupul său, dă viață lutului din imediata apropiere și îl apropie de stele, de ființa ce îi luminează calea poetică de sus.

 « În duminică unei primăveri, m-am întrupat

în cuvinte rostite. »

Nașterea în cuvinte aduce lumina, tocmai de aceea titlurile poemelor se referă la zile, dar ele nu au atribute ci sunt atribuite unor stări, descoperiri de sine pentru sine sau în fața lumii, certitudini ce sunt în final înțelese, acceptate, îmbrățișate. Zilele creației sunt astfel multiplicate de către autoare, oferite mamei, tatălui, ghemuirii în sine, speranței, mărturisirii, oftatului, eliberării, acceptării, concluziilor, amintirilor, inocenței, neliniștii, împăcării, poverilor, gândurilor, veșniciei. Poeta Monica Țurlea întreține un dialog filozofic cu poezia, își încredințează întrebările unui parcurs retoric, se pune la adăpostul marilor calamități sufletești fără zăbavă, din încredințarea că închinarea binecuvântarilor primite o însoțește prin momentele de apropiere dureroasă de divinitate. Tabloul fiecărei zile este compus din poeme diferite, din aparté-uri inserate, din tușe când groase, când de o transparență imperceptibilă.

 Autoarea lucrează cu aerul și lumina transformate în cuvânt, se adresează sufletului ca ureche ascultătoare de frici și încurajări, se depune pe sine însăși din materialitatea proprie pe un altar al arderii prin cuvânt. Declarațiile oneste devin o rugă, o reîmbrăcare a golului într-un giulgiu de cuvinte grijulii, însuflețite de respect și solemnitate pentru starea de grație a ființei.

« Biserica din mine se odihnea în zori

cu vârful turlei înfipt în inimă” 

Cine sunt acei însingurați cărora li se adresează volumul “Academia însinguratilor”? Sunt ei oare cititori căutători de intimitatea poetică a unor stări, neajunsuri, îndoieli, manifestări de har, binecuvântări? Sunt ei oare ființele ce locuiesc paginile cărții, însingurați de file sau de despărțiri sau de sentimente trăite personal prin acest mic tratat de înțelepciune lirică?

« vom fi doar amintiri înghesuite în sfintele like-uri,

o învălmășeală de chipuri ce se străduiesc să rămână

niște diapozitive eterne »

Monica Alina Țurlea dezvăluie în poezia sa latura nematerialnică a existenței, firul diafan al lirismului se desprinde de coordonatele fizicului într-o fermecătoare călătorie a sufletului prin expresia poeziei.

« Academia însinguratilor » este scrisoarea gândurilor însingurate de trup, delimitate voit de efemerul firesc și cuprinzătoare de absolut. Limbajul poeziei distinge prin duetul întuneric-lumina dovedit și prin coperta oarecum intrigantă, prin acea ascundere a luminii în spațiile prea puțin întrezărite, astfel autoarea punând și vizual volumul într-o sfera a curiozității și cunoașterii. Camuflat în întunericul unui vocabular al obișnuitului se află darul suprem al acestei academii, și anume cunoașterea altfel. Prin împărtășirea cu cititorii a unor experiențe a înțelepciunii, în această academie sunt invitați cei ce rezonează cu acel sens deplin al cunoașterii pentru a deveni purtători ai duhului luminat, ai încredințării în singurătatea vocii poetice a ființei. Această acțiune a îndumnezeirii prin cuvânt și despărțire de sensul cuvintelor ce se repetă înadins co o delimitare căutată, împlinită, reprezintă trecerea prin poezie într-o altă dimensiune. Poezia autoarei se înfăptuiește drept act comunitar, de mărturisire a unei limite și transcenderi, un act de trecere. Însingurarea ce nu se mărturisește este mai degrabă individualismul unei rațiuni de a discerne. Suntem avertizați de altfel că intrăm pe un teritoriu în care nu putem blama gloata în care ne ascundem nici sentimental, nici practic, căci poezia este o cale a singularității. Oricât de multe ființe și-ar ascunde gândurile și vinile tragice în lectura lor, trăirea va fi întotdeauna singulară în percepția propriei ființe, al lăuntrului ce se hrănește din ea.

O formă poetică încărcată de lirism, însingurată de trivialul atât de propriu poeziei (post)moderne ce scurmă în detaliile noastre de toate zilele căutând confruntarea, poemele Alinei Monica Țurlea sunt veritabile baterii de îmbogățire sufletească, ele acționează ca niște faruri pentru însinguratii cuvântului, într-ale cuvântului, căutând însoțirea în planul divinului prin poezie. 

Cele întâmplate se perindă pe pânza lirică a Monicăi Țurlea într-o înșiruire de povești, de dialoguri pe mai multe voci, polifonice, pentru a auzi clar și curat mesajul fiecărui poem, nu însingurat, ci prin fiecare trăire exprimată, un gest de mărturisire și respect.

În șirul zilelor se înscrie și o noapte, de fapt « Visul unei nopți de iarnă », reminder shakespearean unde salcâmii pitici o înlocuiesc pe Titania și personajele pădurii, fântâna și petalele îngerilor mimeaz acțiunea. Un sfârșit de poveste așadar : « până la sfârșitul privirii » și « fiindcă nu se poate altfel » sunt limitele sentimentelor :

« în zile fără de sfârșit

un înger și-a scuturat aripile ».

Majuscule și minuscule se îmbrățișează în poezie și cântă durerea lumii. « Tăcerea ta are miros îmbietor de pâine » : priviri, gusturi, îmbrățișări se unesc pe salba dorului, oamenii se însingurează în vocea proprie cu care ni se adresează. Autoarea dezvăluie o recuzită a dorului ființei prin descrierea stărilor în care plonjăm și pe care ni le revendicăm cu toată ființa, în ardoarea vieții. « Fiindcă nu se poate altfel » : un alt dialog însingurat, explicație a copertei prin care învie lumina poetică căci fiecare poet dă la o parte întunericul așezat ca un praf peste suflet și deschide și mai tare rana prin care pătrunde lumina :

 « Lumina intră prin crăpături

din pustiu

din așteptare

învie

pentru moarte

fiindcă nici ea nu poate altfel ».

Autoare bilingvă, Alina Monica Țurlea scrie în română și italiană, locuiește la Roma și a studiat la Paris. A publicat în 2019 volumul “La mia quintessenza” și « Academia însinguraților » în 2022 la editura Eikon. 

Articole asemănătoare

Ghiocei

Ghiocei suflați de vânt,clopotesc de sub zăpadă un preludiu printre fulgi ce doinesc… o primăvară.Un alai de clopoţei fac să tremure zăpada, cu ardoarea care-şi cântădorul – dor de primăvară.Cu…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *