Atât de fragilă

Atât de fragilă mi-e amintirea ta,
încât abia îndrăznesc s-o ating,
mi-e frică să nu adorm,
să te visez fără să știu,
să te sperii alungându-te-n uitare,
atât de fragilă îmi ești,
vinovăție a tinereții mele!

Ridic doar o mână, cu ochii în pământ,
să te mângâi la o sută de mii de ani distanță,
în cine știe care stea, din universul meu pierdut,
fragilă copilă, a tinereții mele vină.

Aud peștii cum înoată în lacrima ta
uitată în colțul meu de ochi,
ce a rămas închis în turnul dorului de tine,
unde m-ai ferecat, fragilă iluzie,
din prea multă dragoste de carne.

Esti atât de fragilă,
încât fericirea-i un ciob de apă
ce stă să se evapore,
în apusul unei respirații.

Mi-e clipa neclipită,
atât de speriată mi-e privirea,
să nu te piardă-n zarea fără fund,
acolo unde nu mai am zbor să te ajung,
nici memorie pe palme să te ating,

nici pași de înhămat în mersul înapoi,
doar o orbită mai am,
unde privirea mea se scaldă în lacrima ta,
îmbrățișată de lacrima mea,
în cea mai fragilă dintre lumi,
lumea plutită pe un ciob de lacrimă
ce stă să cadă.

(relu)