Tu, femeie a potopurilor mele!

De ziua voastră, doamnelor și domnișoarelor, indiferent de condiția socială și intelectuală, în care hazardul v-a întâmplat, mă frâng în două înaintea miracolului divin!

Chiar dacă te-ai întoarce cu o ramură de măslin,
tot nu te-aş crede că mai e viață dincolo de tine,
femeie aducătoare de potop,
nisip al deșertului în clepsidra timpului pierdut!

Chiar dacă ai merge cu tălpile pe cer
și cu părul prin oceane,
tot m-aş strecura cu pescărușii pe sub valuri,
să nu te aud, să nu te văd,
sirenă nocturnă a închipuirii mele!

Cioburi de mare ești în talpa mea sângerândă,
unde-și fac cuib peștii – în mersul meu pe apă –
și ouă zboară cu arpi – în urma mea paşii –
femeie, plânset lung de la cer până la pământ,
rotundă ploaie, ce mă recirculi între tine și Dumnezeu,
tu, femeie a potopurilor mele!

(relu)