Bocete de nuntă – Lilia Calancea

Dacă nu ești de-al locului în mod geografic, cultural sau oarecumva identitar din moși și strămoși este greu să răzbești înțelesul aceastei expresii. Cum adică « bocete de nuntă » ? 

Să dăm laolaltă perdeaua marketingului de șablon existențial deficitar în a înțelege modul de conviețuire stereotipic sau surprinzător al neamului în ce privește nunta și viață de după nuntă și vom vedea că aceste comportamente dintre Nistru și Prut au un areal mai vast, adică nu-i cuprind numai pe moldoveni, ci și pe români, huțuli, ruteni, ucraineni și lista poate continuă și învalmăși diverse neamuri ca într-o cununie cu miri, cu nași, cu socrii, cu nuntași. Dacă sunt elemente de o origine comună nu putem știi cu precizie, dar ceea ce mi s-ar părea interesant de verificat ar fi arealul de cel puțin 500 km în jurul localități de baștină a autoarei, Strășeni, pentru a observa povești de viață și ritualuri de trecere care ne trăiesc și ne încorporează în mecanismul lor natural.

Paleta de contradicții și asemănări, de întrebări logice și răsturnări de situații, schițele și povestirile din volumul « Bocete de nuntă » al Liliei Calancea se remarcă mai ales prin vibrația trăirilor, a încercărilor la care este supus omul intrat sau neintrat în acest jug al existenței, nu neapărat ca nuntă, ci ca viețuire în sat, unde dările de seama nu sunt neapărat individuale, ci comunitare, unde egoul este dizolvat până la muțenie și poate totuși renaște în împlinirea unor destine. 

Naratorul când personaj, când scriitor nu lasă penița din mână și conturează personajele în funcție de drama fiecăruia, le îmbină în tabloul satului sau orașului și le modulează în funcție de judecata personajului martor la aceste frământări, personaj aflat la vârsta copilăriei, dar care observă totuși cu un ochi critic matur, analizează, face comparații și trage concluzii. Filtrul memoriei pe care ni-l impune personajul-martor este totuși prezentat de ochiul din spatele ochiului, de autorul de acum înțelept în tainele copilăriei, a vârstei de aur ce ștampilează viitorul prin figurile marcante strânse în căușul memoriei.

Intruziunea noastră a cititorilor poate fi catalogată drept un livresc « zbor deasupra unui cuib de cuci » în nota romanului cu același nume de Ken Kensey. Acest cuib ni se înfățișează în multitudinea de vieți și experiențe, unele curmate tragic, altele privite cu condescendență, unele aduse la paroxism, altele curmate în fașă, dar toate purtând cu sine mirarea asupra vieții care iese de pe malul Nistrului și inundă cu sentimente inimi, cu întrebări minți pentru ca mai apoi să treacă țări și continente până la vărsarea în marele ocean al vieții dincolo de viață. Apa, un principiu al universului larg dezbătut de Gaston Bachelard, mai cu seama pentru înțelegerea literară, este și un motiv al poveștilor pentru că devine însoțitor al destinelor, martor al tragediilor comice :

« – Apa mereu vorbește, dar nu se repetă niciodată, murmură femeia. Omul nu va găși niciodată un interlocutor mai inteligent ca râul. Și niciun leac mai bun ca apa. Chiar și luna, uite-o ! Nu poate fără ape. Ai văzut vreodată cum se scaldă în Nistru ? »

Această “fugă spre câmpul cu ciori” (S. Baștovoi) al copilăriei dizolvă mituri și reduce granița dintre bine și rău, dă voie glasului personajelor să își scrie povestea, fiecare în stilul sau, imitând predecesorii și tiparele generationale sau ieșind din această matcă precum un rău din albie. « Shadows of forgotten ancestors » (1965, regizor Sergei Parajanov) este o creangă de aur cinematografică, iar cartea de față un bocet al autoarei înspre acei strămoși care i-au modelat destinul ca niște zei din care au rămas glasuri ce parcă reînvie prin aceste povești de neuitat.

Unchiul cu « naturelul simțitor » și vocea ce unea valurile Nistrului pereche, Unchiul Volodea prin alianță, căruia cămașa de mire îi fusese și cămașă de înmormântare, Leftina și conștiința ratării, doamna K și moștenirea din torbă – K. de la Kafka dacă este să mă întrebați pe mine -, Roșcatul cu nume de sânge, prosopul mătușii Clava, tatăl și vârsta de aur a fiicei, covorul de cununie, nășica și ceasurile reflecției interioare în timpul unei nunți multiculturale, perinița, logodna întârziată, ultima luna de miere și visul american, inima soacrei mici din inima fiicei din inima elevului-chirurg și mai ales prima noapte pe malul râului sunt poveștile ce alcătuiesc acest bocet după tiparele copilăriei și spațiului nistrean.

Lilia Calancea își conduce cititorii într-un carusel emoțional tragi-comic, meditativ, contemporan și vechi, cu un gust amar, dar cu o deschidere spre lume, ca un râu ce a izvorât și în drumul lui spre lume și-a schimbat cursul, debitul, malurile în funcție de semnele prevestitoare ale copilăriei. « Cine orânduieste destinul omului ? Omul ? Gura lumii ? Dumnezeu ? » Câte culturi tranzitează acest râu, inutil a menționa, probabil tot atât pe câte păcate strămoșești a dizolvat în apa sa, iar memoria apei revine, fluxul memoriei aducând la suprafață aceste figuri mitice din copilăria autoarei ca într-o eternă reîntoarcere.