Veghea

Sună insistent la uşa sufletului meu.
Sunt ocupată să răspund nevoilor în curs,
Să mai aştepte sau să plece.
Va reveni oricum, sunt ocupată tare,
Nu am timp să răspund…
Şi apoi, de când aştept un moment
Să fiu doar eu şi Dumnezeu …
Mai sună rar şi-mi dau răgaz
Să mă îndrept spre ea, ieşirea din urgența mea de zi cu zi.
Deschid.
– Doamne, bine ai venit!
Sunt surprinsă şi nepregătită, dar
Te rog aşteaptă Tu puțin
În anticamera sufletului meu.
Nu am timp acum să mă ocup de mine sau de Tine.
Sunt aşteptată, vai, iar timpul nu mă iartă dacă
Din condiționalul său cuprinzător să scap chiar eu aş îndrăzni
Şi Timpul Tău, chiar eu îl abandonez crezând că ştie aştepta un păcătos de seama mea.
Aşteaptă Tu, Doamne, aşadar, şi voi veni eu negreşit.
L-am lăsat şi am dispărut în negura timpului meu,
Între oameni, clădiri, şosele, magazine, spitale, alimente.
Mă venerează într-atât încât în locul lui Dumnezeu mă aşez chiar eu.
Nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt.
Anestezicul e un cuvânt:
– Aşteaptă, Tu, Doamne…
Eu sunt aşteptată altundeva
Nu-n Timpul Tău, ci în al meu, al meu, al meu…
Oamenii se îndepărteazā în lumini şi umbre pe scena unui circ,
Clădirile se dărâmă în cataclismul unui univers,
Şoselele se îndepărtează de scopul ce mă interesează,
Spitalele se înmulţesc într-un vals şubred.
Amețesc.
Alimentele înghit ființe întregi
Ce vise n-au oricum de când au uitat că-n rugăciune au venit
Şi-n rugăciune se vor întoarce.
Din posesivul afectiv mă trezesc în miezul nopții sufletului,
Alerg la uşă să deschid:
– Doamne, bine ai venit!
De când Te aştept să Îți spun,
Să Îți mulțumesc că văd, aud, gândesc,
Că simt, trăiesc, iubesc!