Amintirile Ioanei

Tricoul și dudul

Sentimentul de vinovăție care-o invada de câte ori făcea vreo năzbâtie era prezent și în acea după-amiază înnăbușitoare de vară. Dar curiozitatea era întotdeauna mult mai mare decât sentimentul. Și-apoi erau normale curajul și îndrăzneala ei în toată libertatea în care trăia. Nimeni nu-i impunea nici o limită. Trăia liberă ca pasărea cerului. Iar bunicii o încurajau întotdeauna să facă noi descoperiri, cu o singură… condiție: să fie atentă! 

Dar ca orice năzbâtie făcută, până la urmă tot iertată era. Și pe asta miza Ioana de câte ori făcea vreuna.

 Un aer sufocant și sec îi gâdila gâtul și nici apa parcă nu-i mai potolea setea.

Deasupra coșarului⁽¹⁾ încărcat cu știuleți de porumb puși la uscat, era un… dud, plin ochi de dude coapte care se topeau în gură de moi ce erau.

Ioanei, îi lăsa gura apă numai când se uita la ele.

– De ce nu? șopti ea.

Însetată, fără să stea prea mult pe gânduri, se cățără repede în copac, găsindu-și locul potrivit pe-o creangă mai groasă și începu să mănânce lacomă dudele, nedând prea multă importanță tricoului alb ce devenea din ce în ce mai COLORAT de zeama fructelor. De la înălțime, priveliștea îți tăia răsuflarea, într-o parte livada plină de pomi fructiferi, în cealaltă pădurea.Totul era verde. Era ca-n povești!

Potolindu-și setea, bucuroasă, vru să coboare. Privirea însă îi căzu pe tricoul acoperit de pete și prin minte îi trecu fulgerător un gând:

 -Ce dezamăgită și supărată va fi bunica!

 În curte era liniște. Bunica, o femeie tare harnică, trebăluia ca de obicei cât era ziulica de lungă.

Neliniștea se citea pe chipul Ioanei. De la înălțimea la care se găsea ascunsă între crengile întortocheate și pline din abundență de frunze și fructe ale dudului, o vedea foarte bine…

 Își ținu răsuflarea și o dată cu ea parcă și natura îi ținea companie. Vinovăția îi dădu impresia că timpul s-a oprit în loc, ca vrăjit. Nu se putea gândi decât la dezamăgirea bunicii.

Își aducea foarte bine aminte bucuria din ochii ei când a îmbrăcat-o, a întors-o pe toate părțile să vadă cum îi vine tricoul, a mângâiat-o, i-a netezit părul… spunându-i:

– Ioana, vezi ai grijă să nu-l murdărești, că nu-ți mai pot cumpăra altul!

În acel moment a încuviințat din cap și i-a promis că nu o va dezamăgi, dar acum gândul era deja departe, iar promisiunea făcută dispărută în aer ca un fum.

Spre seară, bunica o strigă ca de obicei, de răsuna pădurea:

-Ioanaaaaaa, Ioanaaaaaa…

Cu inima-n dinți, tricoul năclăit de zeama dudelor și amorțită de-atâta stat într-un loc, coborî încetișor atrasă de mirosul îmbietor de mâncare care ajunsese până la ea în copac. Știa cum s-o facă să revină!

Bunica, cu privirea ațintită asupra ei și cu mâinile în șold, rămase fără glas.

-Am dezamăgit-o din nou, gândea Ioana, neavând curajul să o înfrunte.

Secundele de tăcere așternute peste ele fură întrerupte de râsul zgomotos și molipsitor al bunicii. Ioana istovită de atâta zbucium, izbucni și ea în râs.  Acum râdeau amândouă… din toată inima. Parcă până și tricoul râdea împreuna cu ele.

-Schimbă-te și vino la masă, draga mea, spuse bunica cu glas duios în timp ce așeza lângă mămăliguța aburindă oala cu sarmale în foi de varză. Îmi închipui că ești lihnită de foame, după atâtea ore de stat în… dud! 

⁽¹⁾coșar=Construcție cu pereții din nuiele împletite sau din scânduri bătute rar, pentru păstrarea porumbului în știuleți.

sursă foto: pixabay