Eminescu. Despre ironie, mitizare si demitizare

În poezia lui Eminescu, prin cele două izvoare ale creaţiei sale poetice, filosofia romantică şi folclorul, se întâlnesc şi cele două modalităţi le demitizării de la aparenţa serioasă a ironiei şi până la « seriosul aparenţei » ca umor, prin transpunerea mitului într-un poem mai puțin cunoscut, « Mitologicale ».

« Dacă ironia este aparenţa seriosului, umorul dimpotrivă, este seriosul aparenţei » (Vl. Jankelevitch, „Ironia”). Umorul împacă crudele antiteze ale ironiei simulând simulaţia şi ironizând ironia : « În umor se armonizează echilibrul seriosului şi învolburarea ironiei. A umoriza este a ironiza fără a pierde din vedere sistemul de referinţă şi, aceasta este, pe o cale complexă, o readucere a spiritului la propriul său adevăr şi a dizolva antionomiile ironice în eternul falsei neseriozităţi » (Vl. Jankelevitch, „Ironia”). De o gravitate aparentă, aşadar, umorul este o altă modalitate de confruntare a imaginarului cu realul. El se iveşte în situaţii când, în sistemul mitic, ca sistem de referinţă, scopul este seriosul tratării vechilor reprezentări mitice, pentru readucerea spiritului la propriul său adevăr. În tratarea vechilor reprezentări mitice ca metafore, în jocul liber al imaginaţiei poetice, umorul este o coborâre din realul mitic spre realul banal. Ironia, în schimb, ca “aparenţă a seriosului”, în acelaşi joc liber al imaginaţiei poetice, îşi crează propriul său sistem de referinţă, o altă lume, comunicând cu viaţa umană în planul irealului, într-o privire a realului banal, “de sus în jos”.

Deşi considerată parodic, semnificaţia supranaturalului este păstrată în “Mitologicale”, titlul indicând lipsa de gravitate a vechilor reprezentări  mitice prin coborârea spre realul banal în jocul liber al imaginaţiei. Textile parodice folosesc o ironie cu rezultat mai mult euforizant decât devalorizant, distructiv.

În parodie, literatura îşi trage sfera din ea însăși, semnificantul « manifestându-se prin realitatea intertextuală. Textul parodic e textul care traverează în timp ce e traversat : un joc al literaturii cu propria posibilitate, cu propria anulare sau reiterare. » (Mircea Doru Lesovici, „Ironia”). Parodia este, în linii mari, imitaţia unui text literar care urmăreşte un efect umoristic, de obicei prin accentuarea şi îngroşarea trăsăturilor caracteristice ale originalului.

Eminescu a preluat această modalitate de creaţie – parodia – din proza antichităţii. De exemplu, în « Satyricon », Petronius parodiază castitatea erilor romanului grec, sincera şi fidela « amicitia » din epopeile homerice. Ca şi la Petronius, la Eminescu, în « Mitologicale », gesturile, vorbele personajelor sunt neaşteptate, imprevizibile, din personajele mitologice nu mai rămâne decât un supranatural ce nu mai trezeşte în cititor nici respect, nici teamă.

Motivul poemului « Mitologicale » constă în descrierea Uraganului ca fenomen al naturii în termenii simbolici ai vechilor mitologii, lipsiţi, însă, de semnificaţia lor mitologică, Uraganul fiind privit ca un pământean ce nu mai are nimic din gravitatea condiţiei divine a zeilor. Este adevărat că antropomorfismul religiei greceşti a făcu posibilă prezentarea zeilor cu virtuţi şi vicii umane pentru o mai mare apropiere a lor de oameni, dar aceasta nu înseamnă, totuşi, în concepţia teocentrică a antichităţii, o înlăturare a sensurilor sacre din imaginea fantastică, prin confruntarea celor două înfăţişări : divină şi umană. Dar nu numai atât. Oricât de sugestivă putea fi înfăţişarea umană a zeilor, la poeţi ca Homer şi Hesiod, şi oricât de mult ar semăna dezlănţuirea Uraganului cu cea a furiei lui Neptun din « Odiseea », Uraganul eminescian, ca fiinţă mitologică, este prins într-o imagine potrivită, nu atât cu mentalitatea religioasă a antichităţii, cât, în mare parte, cu viziunea folclorică românească în care umanizarea fantasticului merge până la dimensiunea comică.

E adevărat că Uraganul, personajul poemului, aduce cu Neptun din cântul al V-lea al Odiseiei homerice ori cu Eol din cântul I al Eneidei vergiliene sau poate fi un Typhon, întruchiparea greacă  a uraganului, sau un Boreu. Totuşi, el nu are nici înfăţişarea monstruoasă a lui Typhon, nici aripile lui Boreu sau Eol, nici atributele lui Poseidon. El are mai degrabă aspectul unui bătrân ţăran român, « Mitologicalele » eminesciene putând astfel fi considerate o prelucrare a unor motive mitologice nu greco-latine, ci româneşti.

Şi într-adevăr, Uraganul ar putea fi Tatăl vânturilor, unul dintre moşii mitici specifici gerontologiei populare româneşti (Romulus Vulcănescu, „Mitologie română„). Ca înfaţişare i-ar corespunde lui Gerilă, Crivăţului sau Vântului Turbat, dar anotimpul în care se desf ăşoară ficţiunea eminesciană îi exclude pe primii doi, iar reşedinţa de pe Rarău, pe cel de-al treilea.

În această secvenţă de mit dacic sau românesc, care conferă confruntării imaginarului cu realul sensul de metaforă poetică, demitizarea se realizează prin ironia romantică, artistul fiind liber să creeze o lume în conformitate cu vechile arhetipuri şi gesturi mitice populare şi/sau antice, dar cu semnificaţie proprie (să o creeze, dar să o şi distrugă).

Sursă foto: arhiva personală.