Memorialul Durerii
Am intrat într-un templu al suferinței
cu teamă și cu emoție dureroasă.
M-au privit pe un hol
o mulțime de ochi întrebători
care m-au făcut să mă simt vinovată,
deși nu m-au învinovățit de nimic.
Am căutat apoi peste tot
și m-au zguduit în moduri diferite
alte câteva lucruri:
pedepsele de neimaginat
inventate pentru a lovi
în oameni fără nicio vină
decât aceea că umblau
cu capul ridicat,
că nu aveau teamă de nimic,
dorința de comunicare
care nu poate fi îndepărtată de om
și o cameră mai mult decât sărăcăcioasă
în care și-a găsit sfârșitul
unul dintre cei mai mari români
născut în spațiul românesc,
în care a rămas încă spiritul său
care ne comunică și ne ceartă.
La ieșire, în curte,
m-au întâmpinat rugăciunile
celor sacrificați, ale fericiților.
M-am convins de cât de necesară
este o asemenea experiență
și de faptul că durerea nu este inutilă.
Răspunsuri