Memorialul Durerii

Am intrat într-un templu al suferinței

cu teamă și cu emoție dureroasă.

M-au privit pe un hol 

o mulțime de ochi întrebători

care m-au făcut să mă simt vinovată,

deși nu m-au învinovățit de nimic.

Am căutat apoi peste tot

și m-au zguduit în moduri diferite 

alte câteva lucruri:

pedepsele de neimaginat

inventate pentru a lovi

în oameni fără nicio vină

decât aceea că umblau

cu capul ridicat, 

că nu aveau teamă de nimic,

dorința de comunicare 

care nu poate fi îndepărtată de om

și o cameră mai mult decât sărăcăcioasă

în care și-a găsit sfârșitul 

unul dintre cei mai mari români 

născut în spațiul românesc,

în care a rămas încă spiritul său 

care ne comunică și ne ceartă.

La ieșire, în curte,

m-au întâmpinat rugăciunile 

celor sacrificați, ale fericiților.

M-am convins de cât de necesară 

este o asemenea experiență

și de faptul că durerea nu este inutilă.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *