Memorialul Durerii

Am intrat într-un templu al suferinței

cu teamă și cu emoție dureroasă.

M-au privit pe un hol 

o mulțime de ochi întrebători

care m-au făcut să mă simt vinovată,

deși nu m-au învinovățit de nimic.

Am căutat apoi peste tot

și m-au zguduit în moduri diferite 

alte câteva lucruri:

pedepsele de neimaginat

inventate pentru a lovi

în oameni fără nicio vină

decât aceea că umblau

cu capul ridicat, 

că nu aveau teamă de nimic,

dorința de comunicare 

care nu poate fi îndepărtată de om

și o cameră mai mult decât sărăcăcioasă

în care și-a găsit sfârșitul 

unul dintre cei mai mari români 

născut în spațiul românesc,

în care a rămas încă spiritul său 

care ne comunică și ne ceartă.

La ieșire, în curte,

m-au întâmpinat rugăciunile 

celor sacrificați, ale fericiților.

M-am convins de cât de necesară 

este o asemenea experiență

și de faptul că durerea nu este inutilă.

Articole asemănătoare

Lumina

Văd, de obicei, cu două perechi de ochi. Văd cu ochii minții și cu ochii sufletului, cărora le dau  mai multă crezare. Dar azi chiar…

Cicatricea

De pe fața fragedă a unui copil  vorbește în limba focului  o cicatrice,  urma unei boli ne-ndurătoare. Și totuși,  nu aceasta e rana care-l doare. …

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *