Femeia bună și femeia rea

De la gară, femeia urca întotdeauna alene și agale, molatic chiar, dealul abia înfiripat către Râpa Galbenă. 

Cu baticul ei cel mai bun strâns sub bărbie, privea sfios strada, oamenii, tramvaiele, blocurile. De parcă se rușina că ea, cu satul în palme, între ridurile fine ca linia vieții, cu baticul înțepenit pe părul alb de bunică, cu sacoșa de rafie grosieră, îndrăznea să pășească pe străzile orașului. Din când în când se mai oprea să își tragă sufletul.

Își așeză sacoșa de rafie încărcată până la refuz cu pachete mici și mari cu precauție maximă pe trotuar. Mâinile ridate pe partea de sus se odihneau pe palmele acum sfârtecate și tăiate de mânerele sacoșei. Și le frecă una de alta, de parcă vindecarea venea din îmbrățișarea lor preț de câteva secunde.

Păduricea micuță care flanca străduța îngustă cu alură interbelică înțepenise parcă și ea în timp. Pe sub asfaltul împietrit, dacă ciulea urechea, femeia auzea zecile de firișoare de apă înfiripate din dealurile Copoului către partea din vale a orașului. Ridurile firave subterane împletite într-o rețea de apă, împingeau terenul la vale conștiincioase către apa murdară a Bahluiului, care le capta la fel de silitor. Puritatea aluneca în mizerie și deșeurile orașului. Repede și aproape neauzit.

Dacă întorcea capul, femeia putea vedea monumentala cladire a Gării din Iasi și impresionanta Vama Veche. Dar ea nu îl întorcea niciodată. Ca și cum privitul înapoi ar fi paralizat-o într-un trecut  din care nu mai voia să facă parte.

Se oprea doar cât să își așeze respirația  sau să își mai potrivească nițel baticul sub bărbie. Cunoștea orașul ca pe satul ei. Un alt soi de ulițe, mai scrobite și mai apretate. Și care nu plângeau cu duioșie când ploaia le îneca cu șuvoaiele ei, cum făceau drumurile ei de la țară. Străzile miroseau totdeauna a încins și se umpleau pe loc de mizeria canalelor care nu mai puteau înghiți apele revărsate și   abundente ale cerului mânios. Orașul devenea o baltă comună. Prin care oameni, tramvaie, subsoluri insalubre de blocuri comuniste trăgeau la vâsle invizibile.  Ca să se salveze. Dintr-un prezent înghețat în sărăcie și întuneric.

 Cam o dată pe lună femeia făcea același drum. Scările care despărțeau ca o barieră dealul de vale erau fastuoase, prea fastuoase pentru griul comunist. Rămase ca o redută de grandoare acum prăfuită și care mirosea din loc în loc a urină și a tăcere.

Sacoșa de rafie devenea din ce în ce mai grea. Îi tragea mâinile în jos într-un soi de martirizare. Oamenii cu care se intersecta o ocoleau binișor, privind-o grăbit. Unde se grăbeau așa,  se întreba femeia. Văzu tramvaiul gârbovit de departe. Făcea zgomot de hârb îngreunat. Ca de obicei, la orele acelea, era plin. Oamenii atârnau pe scări ca strugurii la soare. Dar strugurii zâmbeau soarelui. În schimb, oamenii erau posomorâți ca vremurile. Bonurile de rații alimentare zăceau și ele scofâlcite și inutile. Galantare goale întinse ca niște trupuri moarte. Oboseala, munca în ture, tăcerea impusă se citeau pe chipul multora dintre cei „răstigniți” pe scara tramvaiului. Unii dintre ei erau ca ea, odinioară. Femeia sau bărbatul satului. Între timp, o tichie de mărgăritar trist și mucegăit se așezase pe capetele lor. Mutați cu forța la blocuri desenate precum case înghesuite, ieșite din penelul unor arhitecți supuși.

Femeia renunță gândului de a urca în tramvai. Prea plin de gânduri negre i se părea. Le simțea în aer. Se opri în stație. Puse sacoșa pe o bancă și așteptă liniștită, oricum nu se grăbea nicaieri, următorul tramvai. Pe un colț de trotuar sinucigaș, ciobit constant de scara unor tramvaie neadaptate liniilor, zări un teanc de bonuri pentru rațiile de alimente. Să le ia, se gândi pe moment, să le păstreze,  poate se întoarce cel ce le-a pierdut. Femeia se ridică, se prefăcu interesată de privit în zare, vine sau nu tramvaiul, dar încetișor își așeză talpa papucului ce păstra încă urme de noroi, peste hârtiile mototolite. Venea și tramvaiul. Se aplecă. Cu cât încerca să pară mai discretă cu atât simțea privirile tuturor în ceafă. Le luă de jos și le strecură în buzunar. O să i le lase fetei ei. Oricum, cine s-ar mai fi întors după ele?

În tramvai, strivită de trupuri, se apără cu sacoșa. Fața i se înroșea treptat. De aglomerație, de presiune, de rușine. Bonurile ardeau în buzunar. Le simțea. Îi venea să le arunce pe geam. Să scape de ele. Încercă cu greu să le scoată. Atinse în mișcare trupuri care nu îi aparțineau. Până la urmă reuși. Le extrase din buzunarul sorțului și le lasă să cadă pe jos. Câteva minute grele de așteptare, bonurile electrizate stăteau parcă în levitatie susținute de aerul îngreunat de transpirație, de trupurile precare și obosite. Apoi se izbiră de podeaua tramvaiului. Cu zgomot prelung. Femeia își scăpase sacoșa din mână. Ouăle de țară acum sparte nu își mai aduceau aminte de rotunjimile de altădată dure și ferme. La prima stație coborî. Cu ouăle lăsând un coridor de lichid cleios pe trotuar, femeia înainta ușurată. Spera că Dumnezeu văzuse doar partea a 2 a a scenariului ei la oraș.

Înaintând către casa fiicei ei, nu simți pe urmele ei o siluetă decât atunci când auzi și vocea „Mamaie, ți-au căzut astea din buzunar! „.

Un tânăr cu zâmbet larg îi întindea hârtiile mototolite! Era transpirat, alergase tare după ea.

Femeia le luă din palmele lui bucuroase și simți cum hârtia atârna greu, ca un bolovan în palmele ei transpirate. Le strânse în mână de parcă ar fi vrut ca pumnii să se facă una cu ele. Se așeză pe o bancă și plânse încetișor. Un firicel de apă curată se rostogolea în jos cu zgomot de fier. Lacrimi. Tânărul o privi cu bucuria celui care a făcut o faptă bună. Se îndreptă cu pași ageri spre căminul studențesc. Îi era foame. Îi era silă de frigul și întunericul din cameră. Dar fapta lui bună îl făcu să se simtă ușor ca pana.

Repetă în șoaptă de mai multe ori „vrem lumină să-învățăm și apă să ne spălăm”.

Femeia spuse o rugăciune de avarie. Pe furiș, în gând. Să nu fie auzită. Crucea și-o făcu încetișor cu vârful limbii desenată în cerul gurii. Dar tot se uită în jur să vadă dacă nu era observată de cineva.