Alo, ce ai gătit de sărbători?

Era în Ajunului Crăciunului. Un brad mare şi mândru de podoabele sale domina livingul. În vârf îi lucea o stea argintie, vestind naşterea Domnului. Mai sclipeau în el o grămadă de globuri roşii şi aurii, iar de pe braţele lui viguroase zâmbeau figurine voioase. Pe geamuri şi pe uşă se răsfaţau coroniţe cu beculeţe colorate de pe care copilaşi îmbujoraţi şi îngeraşi dolofani te îndemnau să petreci și sǎ uiţi de scurgerea fǎrǎ preget și întoarcere a clipelor. Nebunie de lumini pe la toate casele din străduţa orașului german. Şi în fiecare zi, în cutia poştală, apăreau cărţi poştale de prin vecini cu Moşi găsunei cu bărbi albe, în sănii care zboară prin văzduh, trase de câte patru reni. Bucurie în casele liniștite și împǎcate cu traiul lor, în care mirosul vinului fiert cu scorţişoară se împǎca neprecupeţit cu tihna caldǎ a tartelor cu mere și cu parfumul povestaș al portocalelor. Solitudine pe strǎzile ale cǎror ghirlande luminoase zâmbeau sǎrbǎtorește, zeflemisind tristeţea și amǎrǎciunea sufletelor pendulând în lumi paralele, trecute și prezente.

Aşa învǎţase Ioana de la mamǎ-sa: cică masa de Crăciun e certificatul de gospodină al unei femei. De ani buni, unul mai alb și mai bǎtrân decât celǎlalt, purta cu ea aceeaşi discuţie la telefon, ca și cum, agǎţându-se de câteva reţete statornice, putea înveșnici copilǎria. Ba, fǎcându-i-se dor de traiul cu ai sǎi, pecetluit de tradiţii strǎmoșești, pe care viaţa, ca o codoașǎ hapsânǎ, i-l șterpelise ca arvunǎ pentru tot ce is-ar fi putut întâmpla bun, mai dǎdea câte un telefon și pe la Tatiana, Simona, Veronica … plecate, și ele ca și ea, de zǎlude în lumea largǎ. Aceeaşi discuţie cu mici variaţiuni cu cam câte zece prietene înainte de Crăciun, Anul Nou sau Paşte. Ce mai, firul de la telefon se fǎcea roşu, iar bărbatu-su devenea şi el roşu de nerăbdare, căci conversaţiile despre felurile de mâncare – aceleaşi cu un ingredient sau două în plus sau în minus, servite pe platouri de culoare albă sau bordo – avea el să povesteascǎ amuzat prietenilor și familiei lui, nu mai încetau. Şi vǎ puteţi imagina cum e de sărbători? Cât de încărcate sunt reţelele telefonice de sarmale, cârnaţi, ciorbe, salate boeuf, chifteluţe, piftii şi prăjituri? Numai dacă punem la numărătoare mamele şi fiicele, ca să nu mai vorbim de prietene între ele şi apoi prietenele prietenelor care iau legătură cu alte prietene … Eh … treabă multă – căci nu are niciun farmec să găteşti dacă nu mai şi povesteşti la toată lumea ce și cum.

Pentru Ioana, plecatǎ în lume și mai departe cu fiecare secundǎ, cu fiecare an, cu fiecare fir de pǎr argintiu ivit la tâmple, cu fiecare rid fin în colţurile ochilor, cu fiecare centimetru în plus pe care copiii îl luau în înǎlţime, cu fiecare atitudine maturǎ a acestora, cu fiecare vorbǎ morocǎnoasǎ a lui bǎrbatu-su – cu fiecare dintre acestea, ce o îndepǎrtau de locurile și oamenii primilor sǎi ani, aceasta era o parte din povestea de Crăciun. Telefonul o conecta la o lume care-i închisese femeii de mult porţile, dar pe care aceasta o pǎstra ca pe o perlǎ rarǎ în seiful sufletului sǎu. Din lumea aceasta îi veneau mirosuri inconfundabile, care, în fiecare an, cu fiecare telefon dat, o mai fǎceau încǎ pǎrtașǎ la zorii vieţii ei, preţ de o fǎrâmǎ de amintire. Simţea în nǎri mirosul rânced al unei scǎri de bloc turn, fǎrǎ geamuri și aerisire, cu ghene la fiecare etaj. Gospodinele nu mai pridideau cu trebǎluiala în bucǎtǎrioarele înguste și sǎrǎcǎcioase, ostenindu-se sǎ încropeascǎ bucate mai de Doamne-ajutǎ la sǎrbǎtorile de iarnǎ. Se auzeau capace lǎsate sǎ cadǎ pe oale. Sunau a foame și-a nevoi oalele. Câte-o colindǎ pribeagǎ, repetiţie pentru seara de Crǎciun a vreunei copiliţe, se intersecta discretǎ cu înfocate cântece patriotice sau cu șlagǎre comuniste. „Magistrala Albastrǎ, drum de ape și vis…” cântau în duet, neconvingǎtori Mirabela Dauer și Dan Spǎtaru. Apoi și acestea se estompau dupǎ câte-un cui bǎtut în vreun perete sau dupǎ înjurǎtura vârtoasǎ a vreunui târgoveţ beat, oţǎrât pe nevastǎ-sa. Îi mirosea a brazi scheletici, cumparaţi de la ocoale silvice sau din pieţe bǎltoase, în care câteva bomboane de cacao, câștigate dupǎ stat la cozi ore-n șir, atârnau slǎbǎnoage printre globuleţe de plastic roșii, galbene, albastre, verzi, portocalii, printre ghirlande de hârtie creponatǎ și bucǎţi de vatǎ imitând fulgi mari de zǎpadǎ. Coji de portocale uscate se odihneau uitate pe șifoniere sau biblioteci. Ele fǎceau mireasma Crǎciunului. Precupeţele nu le aruncau, cǎci rebegiserǎ în frig ore în șir pe la cozi, fǎrǎ a ști dacǎ vor ajunge și la ele. Pânǎ le venea rândul, întrebau din zece-n zece oameni, care-avuseserǎ norocul sǎ se vadǎ în sacoșele șterse de rafie cu cele douǎ kilograme ce li se cuveneau: „Ajung și la noi?” „Ajung, ajung!” le rǎspuneau norocoșii, forţându-se sǎ nu lase sǎ se vadǎ nesiguranţa în ochii lor.

Din fǎina și zahǎrul date o datǎ pe lunǎ pe cartelǎ, orǎșencele încropeau doi – trei cozonaci cu rahat sau cu nucǎ și cacao și câteva prǎjituri; albǎ-ca-zǎpada și negresele erau doamnele meselor de Crăciun în timpurile acelea neguroase. Adunau cu câteva luni înainte toate cele de câte aveau nevoie ca sǎ dea puţinǎ strǎlucire Crǎciunului confiscat de comuniști. Mirosea a veselie interzisǎ și a fericire copilǎreascǎ, a griji și a lipsuri, a tihna neștiinţei, a trai fad în afara cǎruia nimic altceva nu putea exista, a inocenţǎ, a neputinţǎ, a capete plecate, a bucurii mǎrunte și a acceptare. Mirosea a o lumea care se reducea la ceea ce se vedea, a oameni care nu aveau obișnuinţa sǎ își punǎ prea multe întrebǎri, a oameni care nu voiau sǎ își punǎ prea multe întrebǎri, a oameni obosiţi sǎ își mai punǎ întrebǎri. Mirosea a colinde la uși de apartamente sǎrǎcǎcioase, a moinǎ, a magazine goale, a cozi interminabile la lapte și la carne… Mirosea a o singurǎ lume: lumea copilǎriei și a pǎrinţilor tineri. Era lumea Ioanei-copil, aceea ferecatǎ în suflet, cǎreia femeia pribeagǎ îi mirosea perfecţiunea imenselor imperfecţiuni și pe care încerca sǎ o învie cu fiecare telefon dat în lumea mare, lume a cǎrei existenţǎ nu o bǎnuise niciodatǎ atunci, pe când urca candidǎ scǎrile întunecate ale blocului turn din orǎșelul de provincie.

În prag de sǎrbǎtori, Ioana se gândea în fiecare an la sărbătorile de iarnǎ din patria ei, pline de căldură, la momentele când mergea la ţarǎ, la bunici, la tăiatul porcului, când copiii, se îmbulzeau ca o hoardă de barbari să prindǎ măcar cea mai bună bucată de şorici, dacă vreo bucăţică de ureche sau de coadă nu ajungea pe la nasurile măriilor lor înroşite de ger. O vedea pe bunicǎ-sa cu şortul dinainte, trebăluind harnică pe lângă ceaunul cu pomana porcului. Îl vedea pe bunicu-su cu căciula neagră de miel cam pe-o ureche, cotrobăind prin putinile cu murături, doar-doar o da de vreo doi harbujei muraţi pentru nepoţi şi câteva gogonele arătoase sau mere murate. Vedea toată şleahta de surtucari adunaţi în jurul focului din grădină, cinstindu-se cu ţuică fiartă, gălăgioşi şi veseli în ciuda vremurilor grele. Căci, da, era frumos la întâlnirile de la bunici, cu mese întinse, unde se aduna toatǎ familia în păr, fără ca vreunul sǎ lipsească, unde toţi ajutau la treabă şi apoi mâncau şi povesteau câte-n lună şi-n stele, unde se râdea din te miri ce şi unde copiii erau lăsaţi de capul lor să se zbenguie pe maidan cu săniile. S-au dus acele vremuri… Mulţi dintre actorii acestei scene dispǎruserǎ între timp… şi odată cu ei lumea aceea de basm.

Ca în fiecare an, Ioana fǎcu cozonac și sarmale și pǎstrǎ, ca în copilǎrie, coji de portocale pe dulapul din living. Ca în fiecare an, dupǎ porţia de bucǎtǎrealǎ, își puse colinde românești și-și primeni sufletul pentru sǎrbǎtoarea Crǎciunului. Dupǎ ce se simţi plinǎ de reţetele mamǎ-sii și ale prietenelor rǎspindite prin cele patru colţuri ale lumii, dupǎ ce își privi fericită bradul, bucurându-se de fiecare crenguţǎ, fiecare glob, de fiecare luminiţǎ ce-l împodobea,  se aşeză pe canapea şi căzu într-un somn liniştit, destins de cana de vin fiert cu scorţisoară pe care o băuse. Revăzu pentru a o mia oarǎ filmul vechi, tot mai uzat de la an la an, de pe scǎrile obscure ale blocului turn, pe baba de la unu, târând sacoşa de rafie cu două sticle de lapte în ea. O peliculă alb-negru se derula în visele ei, cu ai săi într-o bucătărioară strâmtă plină de aburi, ea copilă, bucurându-se de poveştile hazlii pe care taică-su, ştrengar, le spunea fetiţelor sale ce-i sorbeau fiecare vorbă, o ladă goală de televizor în care ea şi soră-sa o făceau pe-a crainicele, „casuţa bunicii” facută dintr-un cearşaf acoperind două scaune, în care două copile se jucau „de-a doamnele” ce-şi beau cafeaua împreună şi asupra carora, câteodată, când se întâmpla să-şi greşească una alteia, „mâna lui Dumnezeu” le lovea peste capete… Era tata, marele şugubăţ, care acum, simte dureros până şi-n vis, nu mai este…

Revista Timpul Belgia vă doreşte sărbători cu sănătate şi bine!