Foamea

Pe crestele dealurilor
cu iarna coborâtă din coşmarul stelelor,
trosnesc copacii în stoluri de ciori
cu ochi de sticlă ce sparg ceața încremenită,
ca alicele carnea aburindă a ciutei
hӑituită de foamea lupului din spate
şi a omului din față.
E anotimpul crimei când viața respiră prin sânge,
mănâncă altă viață cu sânge,
aleargă cu sânge, de sânge în sânge.

Liniştea morții face să se audă iarba țipând
de sub zăpada încremenită de spaimă,
singurătatea pune gheara pe sufletul iernii
şi sfâşâie pojghița de gheață cu paşi de lup
în răsuflarea ce îngheață-n aer.
În iarnă foamea-i în aer şi intră în nări,
ce cu carnea sub blană aleargă mut
prin viscolul de sânge înghețat
în singurătatea singurătății,
să prindă viața,
ce de viață fuge spre viață.

Liniştea de cremene stă să se spargă din clipă-n clipă,
mirosul de viață plutește în ceață
în dreptul nărilor din alergarea mută a lupului,
drumul începe să moară în față pas cu pas,
zăpada se topește şi curge sub iarba
ce se usucă sub paşii ucigași,
copacii cad în scorburi,
veverițele îşi iau saltul în rădăcini
uitând ghinda în aer.
Dealul se năruie descoperind apusul însângerat
ce se scurge pe partea cealaltă de cer,
în fațӑ valea se gâtuie ca-ntr-un ştreang,
iar în mijlocul nodului stă puşca omului
cu doi ochi goi din care pândeşte moartea,
iar peste puşcă alții doi ochi
din care pândeşte foamea.
În spate foamea cu moartea,
în față moartea cu foamea,
la mijloc viața ce nu mai trebuia să fie.

Cerul se lumină brusc cu ciori albite de spaimă
şi începu să ningă cu fulgi roşii
ce se topeau în picături de sânge,
atârnând de copaci
și prelingându-se în zăpada zvârcolită de durere
sub copitele ciutei.
Lăcrimând sânge pe botu-i cald
ce mirosea încă a pui de căprioară,
căzu cu grumazul întors spre lup,
parcă cerându-i ajutorul.
Gleznele subțiri încă-i alergau departe
spre sălașul unde o mogâldeață
va creşte-ntr-un stejar falnic,
cu coarne cât o pădure şi muget de avalanșă.

Lupul și Omul, rămași față-n față,
foamea cu moartea,
moartea cu foamea şi carnea între ei.
Doi ochi cu dinții dilatați,
fixau ochii goi ai puştii,
din care ieşea o ceață albăstruie
ce învăluia alți doi ochi flămânziți în cearcăne,
cu cicatrici de foame veche, una peste alta,
bătrâni şi goi ca ai puştii.
Lupul, oțel cenuşiu ca un arc întins,
ucigaș cu sânge albastru,
nobil al crimei, al pădurii stăpân,
cu privirea roşie a foamei,
cu teama uitată demult în bârlogul mamei regină
şi a foamei stăpână,
cu saltul ca glonțul,
muşcă aerul rămas ca ultim scut,
între foame și carne,
cu moartea spre moarte mergând
în înaltul cerului ca un curcubeu negru,
desenând o punte între a fi sau a nu fi.

Dar peste foamea crimei se pogorî altă foame,
foamea altcuiva ce a rupt muntele în două,
iar jumătatea albă se prăvăli în valea roșie
îngropând şi crima şi foamea şi carnea şi moartea,
laolaltă în albul rece al neființei,
al absolutului întins cât vezi cu ochii.
Muntele a înghițit vânătorii de carne
lăsând foamea liberă să alerge prin deşertul înghețat
în căutarea altor vieți flămânde
şi apoi mai departe din anotimp în anotimp,
de-a lungul lumii şi al vremurilor,
ca un destin hotărât de la început:
Universul să fie o foame perpetuă,
generând şi hrănindu-se din foame.