Împletesc maci

Împletesc maci, măsor ploaia, rup norii-n două făcând cărare seninului, închiriez tristeți, scot sâmburii din cireșe pentru că apoi să-i pun la loc, fac surfing pe valurile vieții, miros bunătatea din oameni, înot în cadă alături de rățuștele mele din plastic, îmi place să mușc din zăpadă, privesc în anii ce-au trecut și descopăr perioade în care eu nici n-am existat, fac scufundări în interioru-mi, îmi leg sensibilitatea de gard, strig din răsputeri ce mă doare, dar lumea e oarbă, surdă și indiferentă, pescuiesc stele verzi, îmi fac autoportretul în oglindă aburită de la baie, joc șah cu nebunii de la bloc, pentru a rămâne o silfidă încerc să gust din gaura de la covrig și să beau multă apă de ploaie, în fiecare zi îmi fac bagajul și călătoresc cu gândul acolo unde am eu chef, îmi iau pietrele de la rinichi și le arunc în mare, uneori fac gimnastică stând în cap în speranța că poate-mi va veni mintea la loc, seara când nu pot adorm încep să-mi număr neuronii, uneori mă accept așa cum sunt, mă iau în brațe și încerc să mă iert, dar asta nu durează prea mult, încerc să văd ce mai fac, ce mai zic, dar nici asta nu-mi iese nicidecum.

foto: pixabay

Născută în Pașcani, absolventă a facultății de “Științe Economie” din cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași, Mihaela Nemțanu se joacă zi de zi cu cifrele, le rostogolește, le aruncă, le mâzgălește, le ceartă, încearcă să se împrietenească cu ele, însă mult mai mult iubește literele, pentru că ele au forme și mărimi, au conținut și sensibilitate, au tăcere și frumos, au căldură și fragilitate, ținta lor fiind … sufletul. Sunt asemeni Mihaelei, ele ajutând-o să dea viață gandurilor ei prin ceea ce scrie, ea scrie cu inima, din inimă și pentru inimi.