Inceput de Decembrie sfios…

Timid începe să mi se coloreze luna Decembrie, zăpada nu-mi mai este albă, ci ușor, ușor capătă o nuanță de auroră boreală, visele nu-mi mai sunt de neatins, ci s-au hotărât să vină spre mine și să mă îmbrățișeze ca și cum le-ar fi fost dor, poveștile nespuse prind contur, cafeaua amară nu mai are gust de iarnă blândă, ci clocotește-n mine mai ceva ca o primăvară afectuoasă, ninsorile nu-mi mai sunt simple bucurii, ci devin parte din sufletul meu, urmele pașilor prin zăpadă poartă amprenta unui decembrie hotărât, provocator și intens peste măsură, soarele începe să înainteze cu greu prin întunericul din mine, gândurile mi se rostogolesc prin mintea-mi inundată de ecuații fără necunoscute și rezolvate parcă de la sine, matricea vieții nu mai pare atât de încurcată, iertările care odinioară erau de neiertat vor deveni un fel de acceptări neacceptate, sentimentele încep a croșeta pânze de fericire delicată, toate acestea fiind atinse de glazura ispititoare a iernii vor deveni aievea. Așa mi-a soptit Moșu’: anul acesta copiii cuminți vor primi suflete-n dar și nu daruri de suflet. Nu prea am înțeles eu cum vine asta, dar cumințică am fost.

Născută în Pașcani, absolventă a facultății de “Științe Economie” din cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași, Mihaela Nemțanu se joacă zi de zi cu cifrele, le rostogolește, le aruncă, le mâzgălește, le ceartă, încearcă să se împrietenească cu ele, însă mult mai mult iubește literele, pentru că ele au forme și mărimi, au conținut și sensibilitate, au tăcere și frumos, au căldură și fragilitate, ținta lor fiind … sufletul. Sunt asemeni Mihaelei, ele ajutând-o să dea viață gandurilor ei prin ceea ce scrie, ea scrie cu inima, din inimă și pentru inimi.

foto: arhiva personală a autoarei