Izbăvirea

Sunt Louise. Am aproape optzeci de ani. Dimineţile, când mă uit în oglindă, nu văd făptura gârbovă şi fragilă a unei bătrâne, nici ochii stinşi printre zbârciturile de pe faţa-mi ca un pergament. Văd chipul vioi al unei copile fără noroc care am fost.

Am crescut într-un cătun al unui oraş mic de la poalele Munţilor Ardeni. În anul 1955, anul care a făcut cunoscută lumii mica noastră localitate, eram o orfană de 12 ani. Nu-mi cunoşteam tătăl ucis în război la doar un an şi puţin după naşterea mea. Pe mama abia mi-o aduceam aminte – o făptură de abur, subţire şi blondă, care mă dădea huţa într-un scrânciob undeva, într-un loc plin de meri, peri şi cireşi. Trebuie să fi fost grădina casei în care am locuit împreună până când ea s-a stins. Mama a murit de tristeţe la vreo 3 ani după tata. În fiecare zi câte puţin. Lumea zice că a avut cancer, dar eu îmi aduc încă aminte cum se usca pe picioare când îşi îl bocea pe tata.

În fiecare duminică îmi vizitam părinţii în cimitirul mic din spatele bisericii. Tata e doar un nume printre altele pe monumentul ridicat în cinstea eroilor. Mama e sub o cruce de ciment astăzi înnegrită de ploi, pe care stă scris şi numele tatei.

Cea care m-a crescut a fost sora mamei, mătuşa mea, Cécile. Tante Cécile, departe de a fi fost femeie rea, a fost austeră şi năbădăioasă. Nu a avut copii şi nu a fost niciodată măritată. În afară de mine şi de Jacques, un câine bătrân şi cam chior, nu a avut pe nimeni. Nu a iubit-o nimeni, nu a urât-o nimeni. Tante Cécile avea culoarea prafului şi a cenuşii din vatră. A avut însă grijă să am mâncare pe masă şi haine ca să pot merge la şcoală. Părinţilor mei le-a făcut mormânt cu inscripţia: Pace lor – Emilie şi Paul Bertin. Lumină în viaţa veşnică. Epitaf sobru ca toată viaţa noastră.

Eu, Louise Bertin, nu am fost nefericită în copilărie. Am avut doar o viaţă searbădă. Puţină bucurie mi-a adus şcoala. După război, nu toţi copii mergeau la şcoală. Mai ales nu toate fetele. Dar Reverendul Chanoine Lemur a avut ambiţia să fondeze prima şcoală pentru fete şi băieţi. Viaţa noastră simplă a devenit şi mai cumpătată când am început să merg la şcoala care nici măcar nu se afla în cătunul nostru. Trebuia să fac vreo patru kilometri până să ajung în centrul orăşelului. Iarna îmi îngheţau picioarele, căci ghetele, cumpărate cu două numere mai mari ca să mă ţină cât mai mult timp, erau cam subţiri şi uzate. Ca să nu-mi fie urât, mergeam la şcoală cu Elise, fata brutarului din cătunul F. Cu timpul ne-am împrietenit. A fost singura mea prietenă până în toamna anului 1955.

(fragment dintr-o carte ce poate va aparea vreodata)

foto: arhiva personală

Nicoleta Beraru (n.1972,) este profesoară, traducătoare, publicistă si prozatoare. Colaborari: Ziare.com, Newsweek Romania, Revista Itaca Dublin (revista de cultura a scriitorilor din afara granitelor tarii), Catchy like a women, revista organizatiei ADR Vlaanderen (neerlandeza), OPTmotive. A colaborat pentru subtitrari cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM). Debuteaza în 2018 cu volumul de eseuri si povestiri pentru adulti ‘Ardei iuti. Povestiri la imperfect’ pentru care a obtinut locul 3 la concursul Distinctii Cartea Anului 2018 al Organizatiei Itaca Dublin. În 2019 publica romanul ‘Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite’, care s-a aflat pe lista de preselectii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franta, si pe locul 2 la concursul literar Distinctii Cartea Anului, Dublin.2020: coautor – volumul colectiv de proza diaspora ‘20.2020: coautor – volum colectiv de proza ‘Nuante de piper si ciocolata‘, coautor – volumul colectiv ‘Români. Români-belgieni. Români-europeni’