Amintiri despre mama mea – Ștrampenii mov

Bibi, proful de mate’, nu avea ce te-ai fi așteptat  să găsești la un profesor de matematică dintr-un liceu atât de reputat precum MF1 (Tudor Vianu). Nu avea sclipire, nici har, nici farmec. Era, Dumnezeu să-l ierte, încremenit în trecutul acela în care, pentru a fi considerat un prof bun, era suficient să zbieri la elevi. Ca să îi fiu pe plac, ar fi trebuit doar să stau cuminte-n banca mea (la propriu și la figurat), să port uniformă și să am bentiță albă-n păr. Iar eu nu prea făceam nici una din toate acestea. O oră de curs în care să-mi țin gurița închisă era o tortură, deci călcam în străchini cu regularitate. Cu atât mai mult la orele lui plictisitoare. Iar uniformă mi se părea prea ternă, aveam nevoie de culoare🙂!

Din fericire, MF1 era, chiar și în timpurile acelea, un liceu unde se mai închideau ochii, unde nu toți profesorii se sufocau revoltați de te vedeau cu bluza roșie, verde sau galbenă pe sub sarafanul bleumarin. Uneori, chiar și sarafanul era opțional, aveam noi diferite tehnici de a-l purta peste pantaloni dar cumva ascuns 😎… Iar bentița albă era doar pentru orele de mate’ sau de rusă și o împrumutam mereu de la fetele cuminți de la “A”. Mi-o puneam în grabă și fugeam să nu se prindă profa de rusă de șmecheria mea. “Cu părul tău blond, bentița aceea pusă moț în vârful capului pare mai degrabă o cunună de lumină pe capul unui înger😇!” mi-a spus într-o zi doamna Coleș. Un moment de slăbiciune, fără îndoială, nu cred să mă mai fi laudat vreodată cu altceva😜!

Ciorăpeii roșii, precum ciorăpeii mov, aveau însă să pună capac toleranței lui Bibi. Problema (a lui, nu a noastră) a apărut când eu și Micuța am găsit la “Materna” de peste drum dresuri colorate: verzi, movi, albaștri și roșii! Ne-au făcut cu ochiul imediat și, fără ezitare, am cumpărat fiecare câte două perechi din toate culorile. Fericite peste măsură, ne-am făcut promisiuni și planuri: vom veni îmbrăcate la fel, vom avea ziua de roșu, ziua de mov, etcetera. Ce mai, o să fie nemaipomenit! Pentru o culoare mai intensă, aveam să purtăm doua perechi, una peste alta. Să fie roșul roșu și movul mov! Ciorapii îi asortam, firește, cu bluzițele. Ba pentru roșu aveam amândouă chiar și băscuțe identice!

Ioooi, ce senzație am făcut apărând pentru prima oară la școală îmbrăcate așa! Vedete de cinema ne simțeam, nu alta 🤣! Reacția lui Bibi? Șoc și groază! Urmate de furie nedisimulată:

–          Nora și Micuța (cel mai probabil ne-a folosit numele de familie…) de data asta ați mers prea departe! Mâine sa vină părinții la școală, trebuie neapărat să le vorbesc, nu se mai poate așa, trebuie sa fiți sancționate disciplinar!!!

Trebuie sa recunosc, vitejia noastră s-a mai înmuiat un pic dar nu aveam ce face, trebuia să vorbim cu ai noștri…

Mama nu m-a certat deloc. Știa și ea cum e Bibi, oricum nu se dădea în vânt după respectarea regulilor și, mai ales, adora și ea culorile, nu găsea gestul nostru ca fiind complet inacceptabil 🥰! Fără tragere de inima, și-a luat zi liberă de la lucru și a venit la întâlnirea programată în holul mare al liceului, în fața cancelariei! Cine cunoaște liceul Tudor Vianu știe cât de impresionant este locul acela, mai ales pentru un elev🙂! Profesorul o aștepta nerăbdător și, fără să ezite, a început să-i explice cât de indisciplinată e fi-sa! Taca-taca-taca-taca…i-a împuiat capul mamei cu toate poveștile. De câte ori încerca, biata, să spună ceva, era întreruptă cu asprime! Doar nu era acolo să-și exprime propria opinie, ferească Sfântul!

Discuția s-a întrerupt brusc odată cu apariția mea în holul cancelariei. M-am apropiat zâmbind fâstâcită celor doi, profesor și părinte, ochilor lor măriți și gurilor căscate: bluza mov, sarafan bleumarin, ciorapi foarte mov…era ziua de mov, planificată dinainte împreună cu prietena mea cea mai bună. Nu aveam ce face, chiar nu aveam ce face, așa trebuia sa fiu îmbrăcată in ziua aceea. Cu sau fără intalnirea din fața cancelariei!

Bibi a fost complet pierdut și nu a mai putut decât bâigui: “uitați-vă la ea în ce hal poate să arate!!! Ștrampeni mov, ștrampeni mov, cum e posibil așa ceva???”

Iar draga de mama, străduindu-se din răsputeri sa își revină din surpriza pe care și ei i-o făcusem, a replicat zâmbind:

–          Domnule profesor, mie mi se pare foarte frumoasă💜!

 De două ori șocat și îngrozit, bătrânul profesor a dat din cap a dezaprobare, a mormăit un “dacă și Dvs, doamnă, ce pretenție să am de la fată” și a intrat in cancelarie, trântindu-ne ușa în nas.

Nu-mi amintesc nimic despre consecințele acelei zile, ce a urmat nu a contat niciodată. Tot ce știu, tot ce a rămas in sufletul meu, a fost senzația aceea că mama mă iubește necondiționat, că mă apără orice ar fi și în fața oricui, chiar și când sar calul, chiar și când nu am, poate, dreptate! Că e, înainte de orice, mama mea! Și nimeni, nici chiar un profesor, nu-și poate permite să îi spună mamei mele că aș arăta în vreun “hal”! Pentru ca mama mea mă vede frumoasă în orice situație! Și nimeni pe lumea asta nu știe să te apere mai bine decât mama ta❤️!

Mi-e tare, tare dor de tine, mami drag, sper că zâmbești de acolo, dintre îngeri…

Nora Cosmin este de profesie economist, s-a născut și a trăit în București dar spune despre sine că e jumătate bucureșteancă , jumătate ardeleancă (ca mama) și încă jumătate (🙂) olteancă precum tatăl ei. De când se știe povestește. Guralivă ca tata, a avut mereu ceva de spus iar tăcerea era tortură pentru ea.  Chemată la școala de către o profesoară ce se plângea că fetița e mult prea gălăgioasă, mama Norei a propus să fie mutată singură într-o bancă. “Nu e o soluție, Norica vorbește și singură!”. 

Din vara anului 2000, Nora locuiește  în Belgia împreuna cu soțul și cei doi copii. Din povestit nu s-a oprit niciodată iar prietenii au început să-i spună că ar trebui să scrie, așa că și-a făcut un pic de curaj și a început să pună pe hârtie câteva dintre poveștile ei.  

Photo: Nora, în curtea liceului Tudor Vianu din București, cocoțată pe poarta de fotbal