Bunica avea nume de floare

Bunica avea nume de floare. Nu una specială. Purta numele tuturor florilor: Floarea. Era mică şi
drăgălaşă, cu ochi vioi, cu mers iute, cu un nas frumos pe care mi l-aş fi dorit al meu şi de la care
mereu mă certam cu Petruţa: care dintre noi are nasul bunicii? Purta părul împleitit în două cozi
cenuşii, subţiri, pe care şi le aduna la spate, sub o bertă neagră. Era frumoasă bunica. Duminica, când
mergea la biserică, se îmbrăca într-un taior cernit, iar bertei îi lua locul un batic negru cu flori mari,
brun-roşcate; nu-mi aduc bine aminte, dar cred că erau un soi de bujori. Şi se dădea cu apă de
colonie cu miros de lăcrămioare. Aşa mi-a rămas mie în minte bunica: un odor ca un norişor abia
simţit de lăcrămioare. Până-n ziua de azi tresar când, rar, nările îmi sunt dezmierdate de mirosul
acesta pierdut în negura vremurilor. De la biserică venea legănându-şi pe uliţă, fără grabă, uşor
trupul ofilit, dar încă sprinţar. Casa ei cu prispă bătrânească şi perdeluţe de dantelă la ferestrele
scunde – ca desprinsă din poveste – o aştepta somnolentă sub soarele molatic de vară. O aşteptam şi
eu cu nerăbdare când se nimerea să ajung duminica la ea, în curtea largă, cu iarbă şi margarete, în
care găinile şi cloştile cu puiuţi umblau slobode. Bunica venea şi mă pupa vârtos pe ambii obraji,
tremurându-şi uşor, de bătrâneţe capul: „Iote colo, cireşul cela din grădinuţă ce răcoare dă! De ce stai
aici în soare să te toropeşti?”. Ştiam şi eu, ca toţi vecinii, când bunica Floarea era dusă de acasă:
perdeluţa cu maci roşii, cusuţi de mână, de la geamul uşii de la intrare era pe jumătate trasă. Bunica
o lăsa aşa şi asta însemna: sunt în sat. Cheia, cu toţii cunoaşteam taina, se găsea, pe grinda de sub
acoperişul jos al casei. Nimeni însă nu se încumeta să zădărască rânduiala bunicii intrând în casă în
absenţa ei. Nu ştiu dacă s-ar fi supărat, dar ştiu că îi plăcea să nu-i încălcăm tocmeala. Toţi rămâneam
cuminţi dinaintea uşii, aşteptând să apară pe norişorul ei de lăcrămioare pe uliţa îngustă, mărginită
de lanuri de porumb sau, ici-colo, de nuci umbroşi pe marginea drumului cu iarbă şi măcriş.

Iarna, îmi era mai mare dragul să petrec câteva zile de vacanţă la bunica Floarea. Pentru că la ea
dormea Petruţa, verişoare mea, cu doar un an mai mare decât mine. De câţiva ani, de când rămăsese
văduvă, bunica dormea cu Petruţa. Îi era urât să doarmă singură. Pe Petruţa îmi plăcea s-o-nvăţ
poeziile şi cântecelele pe care eu le învăţasem la şcoală, în oraş, şi care erau „poeziile şi cântecele
mele”. Când mă certam cu Petruţa, o opream să cânte cântecele „mele” sau să recite poeziile „mele”.
Şi cu cât mă supăram eu mai tare, cu atât Petruţa îmi făcea în ciudă şi cânta mai cu foc cântecele cu
pionieri şi conducătorul iubit al poporului. Mai abitir mă oţăram eu la Petruţa, mai dihai îl zugrăvea
ea pe „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă.” Când ajungea, declamând mai ceva ca la cântecele dedicate
partidului, la „Unde-i oul? a-ntrebat/ Gospodina. – L-a mâncat! Stai niţel că te dezvăţ, fără mătură şi
băt.”, furia mea, ajunsă la cote maxime, ca valurile spumegoase ale mării, de care tot auzisem noi
prin cântecele lui Dan Spătaru, pe care le lălăiam ca nişte curci bolnave în momentele noastre de
mare producere artistică – Săruuuutăăă marea pentru mine…- , furia deci mă împingea în pletele
bogate, blonduţe ale iubitei mele verişoare, de care trăgeam cu destoinicie până când aceasta îşi
modera declamaţiile cu lacrimi în ochi. Când nu mai rămânea nimic din trufia versurilor, când
îngăimarea lua locul semeţiei, când apoi tăcerea se aşeza obosită peste tumultul simţirilor noastre
aţâţate, când Petruţa ostenea să strige despre acest Zdreanţă, câine zdrenţuros şi nevinovat, iar eu
nu mai aveam puterea să trag de pletele ei, ne puneam amândouă pe plâns. Atunci apărea bunica
care ne aducea din odaie mere, gutui şi nuci. Erau îngheţate merele şi gutuile. Căci odaia mare nu era
locuită. Nu avea sobă. Mici, roşii, cu puncte negre, galbene ca nişte talere de aur, bunica băga merele
şi gutuile în cuptior, la încălzit, iar nucile sub perne. Aceasta era versiunea de iarnă a farfuriei pe care
bunica ne-o pregătea vara, pe care se odihneau cochete, ca nişte inimioare pline de dragoste,
mărunte şi dulci, cu cristale mici de zahăr asortându-le eleganţa, lăsând un sirop roz-roşiatic, lângă o
bucată de mămăligă aurie şi pufoasă încă aburindă – căpuşunile din grădinuţă.
Până când se încălzeau merele, nucile şi gutuile, bunica ne ţintuia cu poveştile ei de când era tânără,
când împreună cu soră-sa, Margarinta, era fruntea satului. Ne plăcea nouă tare mult s-o ascultăm pe
bunica depănându-şi poveştile de fată mare, în care se pierdea cu ochii în faldurile visului, despre
Margarinta , care era de departe cea mai frumoasă fată din sat şi curtată de mulţi flăcai. Dar nici
bunica nu era de aruncat; doar că „Margarinta lua toţi ochii”. Bunica o proteja pe soră-sa şi o urma în
toate tristeţile, durerile şi bucuriile ei. Apoi o puneam iar şi iar să ne povestească despre război,
despre ruşii care se purtau „ca porcii”, care pe unde treceau „pârleau tot” – povestea bunica – despre
cum îşi ascundeau gospodarii nevestele şi fetele în pod ca să nu fie violate de ei. Nemţii se purtau mai
bine, ne zicea bunica. Ajutau femeile rămase singure ale căror bărbaţi erau plecaţi pe front la
desfăcatul porumbului sau la adunatul fânului, mulgeau vacile şi dădeau laptele copiilor acestora…
Eram nedumerite şi eu şi Petruţa. La şcoală noi învăţam despre tovarăşul Stalin care era ca un părinte
pentru toate popoarele vecine. Cu respect vorbea doamna despre el. Dar bunica zicea că nuuu: el era
cel mai mare porc. Că da, nemţii au făcut multe rele, foarte multe, dar că ei nu prăpădiseră românii
pe unde trecuseră aşa cum făcuseră ruşii.

Am trecut ieri prin sat. Uliţa pe care eu şi Petruţa ne jucam cu copiii vecinilor, mozoliţi şi rufoşi, dar
care ascultau de ordinele noastre cuminţi şi blânzi ca nişte iezi, care ne prindeau viespi, cărora noi le
legam o aţă de picior şi le puneam apoi să zboare, nu mai era atât de îngustă. Case arătoase, unele cu
etaj o mărgineau în locul nucilor bătrâni, de crăcile cărora, pe timpuri, Petruţa şi Todirel legau funii,
de care se spânzurau cu capetele în jos, făcând precum Tarzan, urlând cât îi ţinea gura, spre marea
mea frică nemărturisită. Căsuţa bunicii, cu perdeluţele ei cu maci la ferestre, cu grădinuţa plină de
sângele-voinicului şi zarnacadele nu mai e. Doar senzaţia unui parfum imprecis de
lăcrămioare mi-a încolţit o lacrimă în ochi. De mult bunica ne-a lăsat şi s-a tot dus. Şi-n toţi aceşti ani,
când fiecare, pribeag prin lume, a mai lunecat spre vreo amintire din vremea gutuilor şi merelor
îngheţate, ne-am adunat puterile sărăcite şi-am încercat să readucem la viaţă poveştile de odinioară
cu ruşi şi nemţi, fete frumoase şi flăcăi arătoşi, şi-am băut câte-un pahar de sufletul bunicii, lăsând să
cadă în tăcere şi neuitare un strop de vin în ţarina ce-a înghiţit-o şi care-apoi ne-o înghiţi şi pe noi,
după rost. Nici nucii unchieşi de pe uliţa strâmtă de altădată, nici lanurile de prorumb nu ne-or mai şti
în marea noastră trecere în care doar Dumnezeu ne va fi martor…

Nicoleta Beraru (n.1972,) este profesor, traducator, publicist si prozator. Colaborari: Ziare.com, Newsweek Romania, Revista Itaca Dublin (revista de cultura a scriitorilor din afara granitelor tarii), Catchy like a women, revista organizatiei ADR Vlaanderen (neerlandeza). A colaborat pentru subtitrari cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM). Debuteaza în 2018 cu volumul de eseuri si povestiri pentru adulti ‘Ardei iuti. Povestiri la imperfect’ pentru care a obtinut locul 3 la concursul Distinctii Cartea Anului 2018 al Organizatiei Itaca Dublin. În 2019 publica romanul ‘Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite’, care s-a aflat pe lista de preselectii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franta, si pe locul 2 la concursul literar Distinctii Cartea Anului, Dublin.2020: coautor – volumul colectiv de proza diaspora ‘20.2020: coautor – volum colectiv de proza Nuante de piper si ciocolata.