Unde dai şi cum mai crapă

Când iei decizia să te muţi într-un alt loc, nu strică să te gândeşti că schimbatul locului presupune, pe lângă schimbatul vecinilor, al magazinelor cunoscute, al salonului de coafură – cu alte cuvinte rutina – şi integrarea unor noi obişnuinţe, tradiţii şi feluri de a fi ale celor din locul nou. În ce mă priveşte, niciunui fir de păr de pe capul meu nu i-a trecut prin minte la ce să se aştepte. M-am lovit de diferenţe care mi-au dat oarecare bătaie de cap şi nu-l cred pe acela care-mi va povesti că schimbarea ţării nu i-a produs nedumeriri, ba chiar şi dureri sufleteşti, deşi mulţi pretind că evoluează într-o lună cât alţii într-un an. Dar eu nu mi-am propus să vorbesc despre aceştia, ci despre experienţa emigrantului de rând. Iată câteva chestiuni care pe mine m-au cam pus în încurcătură şi care m-au făcut – unele mai mult decât celelalte – să-mi scarpin creştetul capului, să râd uneori pe sub mustăţi, iar alteori să râd în hohote.

Noi, românii, suntem deschişi şi vorbăreţi. Când întrebi pe cineva „ce faci?” aproape că ţi-ai umplut ziua: ai deja o poveste de viaţă pe farfurie. Toată lumea ştie multe despre toată lumea şi când ne întâlnim la piaţă vorbim de câte-n lună şi stele: ce-am mai făcut, ba ce-a mai făcut şi Ixulescu, câte bidoane de gogonele am pus pe iarnă, cine cu cine s-a mai încurcat, ce boli ne mai încearcă. Sincer: n-aş da flecăreala aceasta a noastră pe nimic în lume! Este cimentul social al românilor. Cum stă treaba la belgieni, în mijlocul cărora trăiesc de aproape două veacuri: la un „ce faci?” răspund: „bine”. Convesaţia se opreşte aici… Hmm, dificil să înnozi o relaţie pe o bază ca asta!

Corectitudinea – cântată de mulţi, aplicată de puţini, relativă de cele mai multe ori. Asta pentru că fiecare o înţelege cum poate ori cum vrea. Veneam în vacanţa acasă şi în Reghin ne-am oprit la o cafenea să ne mai întindem oasele. O chelneriţă draguţă foc ne-a adus după vreo jumate de oră cafelele, le-a pus pe masă fără nicio vorbă, a adus apoi – tot fără nicio vorbă – nota de plată şi tot fără nicio vorbă a plecat cu tot restul – nimica toată: vreo unşpe lei. Foarte mare i-a fost uimirea când am întrebat-o dacă nu care cumva a făcut vreo greşeală de calcul. Cu o atitudine de lezmajestate, ne-a aruncat restul şi a plecat – tot fără vreo vorbuliţă… Obişnuită, din nefericire, cu acest stil, am fost impresionată, în Belgia, de o întâmplare aparent banală. Când a trebuit să depun o cerere pentru eliberarea autorizaţiei mele de traducător, funcţionarul, jenat, s-a tot foit şi a căutat să-mi dea rest douăzeci şi cinci de cenţi. Nu a avut şi şi-a cerut scuze. Nu mi s-a părut normal să nu primesc rest, însă mi-am spus că, în definitiv, douăzeci şi cinci de cenţi nu sunt o avere. După câteva zile primesc prin poştă autorizaţia şi, lipite cu scoci pe o bucăţică de carton, două monede: una de cinci cenţi şi una de douăzeci de cenţi. Şi acum le am – tot pe bucăţica de carton, lipite cu scoci – expuse pe panoul nostru cu activitaţi din bucătărie. Ca să-mi amintească că aceasta este o conduită firească.

Acasă, în România nu e o problemă dacă întrebi „cât au costat pantofii ăştia?” sau chiar „cât te-a costat hotelul în vacanţă?”. Nici întrebările despre salariu nu sunt ciudate. Aşa e la noi. Aici nici să nu-ţi treacă prin minte să pui asemenea întrebări. Şi cu cât hotelul este mai scump sau salariul mai mare, cu atât poţi fi sigur că nu vei primi răspuns. Oamenilor, aici, nu le place să vorbească despre situaţia lor materială. Nu vei vedea nici la televizor, nici pe facebook imagini cu persoane publice facându-şi vacanţe luxoase, nici regalându-se în restaurante de lux. Îmi aduc aminte de nişte show-uri ale unor personalităţi din showbiz sau politice… – ce viaţă, ce lux, ce petreceri! Să se uite poporul cu gura căscată – ars longa, vita brevis.

Ora mesei e respectată cu sfinţenie în partea de lume în care trăiesc. Masa principală e seara, când toată lumea e acasă – moment de socializare în sânul familiei. Toţi povestesc bune şi rele la masă. Când eram la grădiniţă, în oraşul meu natal din România, noi ştiam aşa: ‚Poftă bună copii! Mulţumim şi la masă nu vorbim.’ Aici vobim la masă de uităm uneori să mai mâncăm. În plus, nu se critică bucatele celui care a făcut efortul să gătească – un act de politeţe.

Limba – cea mai mare barieră. Pe lângă vocabularul în sine pe care îl înveţi cum poţi, cu crâcneli, cu poticneli, stilurile sunt foarte diferite. Flamanzii, cu calmul lor germanic, vorbesc cumpătat şi politicos-rece. Latinii sunt temperamentali, gesticulează şi îşi trădează sentimentele prin expresivitatea feţei. Când sora mea a venit pentru prima dată în Belgia, ne-am întins la poveşti de au adormit pe rând şi copiii, şi vecinii, şi pisicile… Tot vorbind şi iar vorbind, râzând, plângând de atâta râs, chicotind şi iar luând-o de la capăt mi-a scăpat la un moment dat un „era beat ca porcul”. Tocmai ce intra şi al meu soţ pe uşă: „ce înseamnă „beat ca porcul?” întrebă el în treacăt. Surprinsă de întrebare i-am dat primul răspuns ce mi-a venit în minte: „e un superlativ pe care noi, românii, îl folosim des.” … Ne pregăteam într-o seară să ieşim la un concert clasic. M-am dichisit şi eu cum am putut mai bine. O rochiţă draguţă, un pantof cu toc, puţin fard… eram mulţumită de mine însămi. „Uite, îmi stă bine?” l-am întrebat pe Karel. „Daaa, eşti frumoasă ca porcul!”. Bun, ăsta da compliment.

foto: pixabay

Nicoleta Beraru (n.1972,) este profesoară, traducătoare, publicistă si prozatoare. Colaborari: Ziare.com, Newsweek Romania, Revista Itaca Dublin (revista de cultura a scriitorilor din afara granitelor tarii), Catchy like a women, revista organizatiei ADR Vlaanderen (neerlandeza), OPTmotive. A colaborat pentru subtitrari cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM). Debuteaza în 2018 cu volumul de eseuri si povestiri pentru adulti ‘Ardei iuti. Povestiri la imperfect’ pentru care a obtinut locul 3 la concursul Distinctii Cartea Anului 2018 al Organizatiei Itaca Dublin. În 2019 publica romanul ‘Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite’, care s-a aflat pe lista de preselectii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franta, si pe locul 2 la concursul literar Distinctii Cartea Anului, Dublin.2020: coautor – volumul colectiv de proza diaspora ‘20.2020: coautor – volum colectiv de proza ‘Nuante de piper si ciocolata‘, coautor – volumul colectiv ‘Români. Români-belgieni. Români-europeni’, coautor – antologia ‘Neterminatele iubiri’.