Lucia Ileana Pop, Artificii în jocul luminii – de Daniel Marian

Lucia Ileana Pop

Artificii în jocul luminii

(Lucia Ileana Pop – „Scântei din umbre”, Ed. Sfântul Ioan, 2023)

               A fi natural ca o icoană a răsăritului care păstrează însă un fin mister noptatec. Ceva difuz şi liniştit din care izbucneşte însuşi sentimentul prospeţimii. Cu „Scântei din umbre”, Lucia Ileana Pop traversează un relief cu numeroase accente de deliberări existenţiale, care ţintesc ca un vârf de timp spre o negreşită duminică.

                Interdimensionalul poetic care ni se deschide în faţă este un bun exemplu de estetică, oarecum ca un aranjament ambiental, chiar ca un covor de nuferi peste o mare de nelinişti.

               Cu fineţe ce se va dovedi caracteristică, poeta atacă o tematică sensibilă, printr-o verbalizare directă a senzitivităţii: „Ce poate fi mai intim/ decât două rânduri ce se caută/ şi cu bucurie se-ntâlnesc/ în noaptea neagră?// Ce poate fi mai intim/ decât doi ochi ce se găsesc/ când nici măcar nu se privesc/ în noaptea oarbă?// Ce poate fi mai intim/ decât două priviri ce nu se întâlnesc,/ deşi cu pasiune se doresc/ în ziua şoaptă?” (Ce poate fi mai intim?)    

              Sunt alese teritorii de frontieră vis/realitate, pentru a fi explicitate stări facultative devenite cu grijă (aproape) obligatorii…: „Se simte un greu miros de îmbrăţişări şi de cuvinte nezise,/ se simte mirosul puternic de poveşti neterminate…/ E un miros supărător de fum, de natură, de persoane./ E un miros incredibil de frică,/ frica oamenilor de îmbătrânire./ Când vara se termină, ne dăm seama/ că timpul trece prea repede,/ că unele vise vor rămâne pentru totdeauna vise,/ că e voie să le uităm, să le îngropăm…/ şi să facem loc altor vise noi/ ca să putem merge înainte.” (Nevoia de a visa).

               Interesante obiectualizări corespund unor sisteme cu totul noi de echilibru, existent poate doar în plan exotic ideatic: „În afara timpului doar timpul este./ În afara cuvintelor nu stau necuvintele,/ ci uneori, gândurile./ Ele stau şi în afara vederii şi a cunoaşterii, deseori.// În afara omului iese, uneori, iubirea,/ când e prea multă şi se revarsă./ Înăuntrul oamenilor stă, deseori,/ prea multă ură şi prea puţină dragoste.// Din prea multă ură, cu ochii-mpânziţi/ greşim deseori, murim uneori./ Din prea multă dragoste, fără să vrem,/ greşim uneori, înviem deseori.” (Greşim uneori…).

               Este bună şi înţeleaptă, chiar poate fi extraordinară inspectarea unei falii senzitive care să răspundă nevoilor interogative, despre om şi binecuvântarea ori rătăcirea lui pe lume…: „Locul unde tu ai stat/ când îmi e drag,/ sau aerul ce înainte-ai mângâiat/ trecând în grabă,/ ce-ar putea însemna?// Ce să-nţeleg când tu în somn/ mi-apari fără să-ţi cer,/ când nu te pot înlătura din gând/ şi din priviri şi din cuvânt,/ când tu eşti cel ce mă-nsoţeşti prin somn/ şi îmi ucizi dormitul?// Ce-ar putea fi simţirea mea/ ce s-a îmbolnăvit de prea multă adolescenţă/ şi, deşi s-a ruşinat,, s-a-mpotrivit şi s-a rugat,/ n-a reuşit să te transforme într-un om obişnuit/ ce nu se mai opreşte-n calea şi-n privirea mea/ incandescentă?” (Întrebări…).

               Pentru Lucia Ileana Pop, scrisul trebuie să fie şi se arată a fi nepretenţios, ca orice îndreptăţită respiraţie. Nu asistăm de astă dată la spectacolul lumii, ci mai degrabă la eforturi de înţelegere a lui. Viul în expresie pronunţată conştient, nedisimulat şi de bun gust argumentativ.