Mezinul – Fragment

O trotinetă roșie, îndrumată cu îndemânare, alunecă pe trotuarul puțin circulat la acea oră a dimineții. Doar muncitorii își grăbeau pasul spre fabrică. Mihai a ruminat ore interminabile ultimele zile și întâmplările incredibile: întâlnirea cu scorpia, vestea uluitoare, distilarea veninului ce i-a invadat sufletul și i-a încețoșat mintea, călătoria spre destinația acasă în căutare de adevăr și acolo, la capătul voiajului unde se aștepta ca soarele să-i încălzească sufletul amărât și lipsit de iubire, în așa zisul cămin părintesc, nu l-a așteptat nimeni. Nimeni!

Totul s-a năruit în câteva clipe. O piramidă de pietricele suprapuse pe un teren șubred, luată de valul ce i-a biciuit fața cu stropi reci și l-a trezit la realitate. Ce credea? Că-l vor aștepta cu bucurie și-l vor copleși cu alintări de care nu a avut parte în ultimii ani? Sau poate spera să fie primit la masă ca și când ar fi lipsit doar câteva ore la bătut mingea pe maidan?

În trenul care cânta melodia te duc, te-aduc pe șinele de fier întinse spre București și-a scrutat chipul oglindit pe geam. Un alt gând îl anima de-acum. Lacrimile înnodate sub bărbie și tristețea le-a închis deopotrivă în casa cu albastrele și cealaltă cu ferestre verzi. Astfel avea să pună termen înțelegerii tacite dintre două femei. Încotro să se îndrepte acum? Făgădui solemn băiețașului plâns care părăsise brațele mamei pentru cele ale mătușii pe un peron de gară să-i caute o familie în care să se simtă iubit, așteptat și ocrotit, să-i găsească părinți care să-l așeze la masa raiului ca pe orice copil dorit.

Când zorii zilei au luminat sala de așteptare rece a gării, a pornit la drum. Auzise de la Chiru că pe lângă Bariera Vergului se ținea târg. Parcurse o bună bucată din distanța ce separa gara de locul viran unde în fiecare vară se ținea talciocul, pe la umbra teilor sau prin soarele ce întețea temperatura zilei. De la un chioșc cumpără un corn pe care îl înghiți cu poftă. Își amintea că mai fusese la bâlci. Într-o duminică, el cu Arsene au luat tramvaiul 16. Concubinul Linei l-a lăsat să plătească biletele. El a întins cincizeci de bani taxatorului și la schimb a primit două bilete cu litere portocalii pe care le-a ținut strâns în mână, să nu le piardă. Nerăbdarea i-a fost răsplătită încă de la intrarea în târg. Tarabele cu turtă dulce răcoritoare rivalizau în culori și arome cu barăcile unde se vindeau vată de zahăr și gogoși. Spectacolul cu scamatorii îl fascinase…

Aici, la Bariera Vergului, totul era imens. Mărginit de numeroase cabane din lemn, spațiul organizat oferea toate distracțiile. Tarabe cu răcoritoare și bragă, alături de cele cu gogoși înfuriate și covrigi calzi, tăvăliți prin sare sau mac, turtă dulce și acadele multicolore, expuse generos. Grătarele fumegau încinse, micii și cârnații sfârâiau sub cărbunii incandescenți, butoiașe dolofane zăboveau la umbră, pregătite să împlinească halbe cu guler, mult așteptate de petrecăreți însetați. Trotineta pe care și-o oferise singur de la magazinul cu jucării din Obor îl colinda printre numeroasele ispite cu încântarea copilului ce poftește să-și îndeplinească toate mofturile. În caruselul muzical se lăsă dus pe aripile bălanului alb din lemn și căpăstru din piele. În urechi îi răsuna neîncetat refrenul Dia calul, dia calul, pe care, ca prin miracol, îl auzea de câte ori vedea un armăsar. S-a îmbulzit printre curioși să admire curajosul cu motocicleta de pe Zidul Morții. Cu ochii mari și inima cât un purice, s-a minunat de albinosul boa cu pielea lucioasă și lăptoasă, încolăcit pe umerii unui bărbat voinic și chel. De după o perdea de catifea, marionetele Vasilache și Mărioara l-au făcut să râdă cât îl ținea gura. De pe o tarabă un caleidoscop i-a șoptit: Cumpără-mă! iar pentru câțiva bănuți în plus și-a oferit și două pistoale nou-nouțe, din plastic.

În plină amiază, stomacul îi țipa de foame, uitase cornul pe care îl savurase în gară. Își oferi cinci mititei cu muștar și un pahar cu sirop de vișine răcoritor. Când trecu prin fața tarabei cu acadele, a tresărit la gândul că ar putea da ochii cu armeanul. Se liniști într-o clipită, nu era ziua lui de târg.

Spre seară cabanele își trăgeau obloanele una după alta, bâlciul se goli de curioși și petrecăreți. Tramvaiul 14, ultimul, se depărtă îndesat de călători. Trotineta l-a colindat toată ziua, pe toate aleile bătătorite. De pe o bancă, privea apusul. Soarele, o minge portocalie, enormă, inunda câmpul în lumină roș-aurie, ca mai apoi, în câteva minute, să se ascundă în spatele arborilor. Își găsi adăpost pentru noapte într-o baracă. Prin tubul colorat părea că lumea era împărțită în triunghiuri. Mici. Mari. Era liber să le potrivească forma dorită, liber să aleagă ceea ce îi place, liber să meargă unde dorește. Liber, dar singur…

Spițe de soare transgresau printre canturile scândurilor tavanului. Un firicel de lumină îi mângâie obrazul și îl trezi. Privi în jurul său, nedumerit.

Zorii își făcuseră deja apariția. Răcoarea îl făcu să-și tragă peste el pledul găurit, așternut direct pe podeaua prăfuită. În lăcașul unde a dormit peste noapte, pistoalele din plastic pe care le cumpărase de la taraba din târg, ascunse sub ghiozdănelul ce-i servea de pernă, l-au apărat, iar caleidoscopul i-a temperat visurile. La auzul vocilor primilor vânzători și zgomotelor de mărfuri și cutii în desfășurare, se ridică. Își potrivi părul și netezi hăinuțele cu gesturi repezi. În câteva minute, el și trotineta care i-a ținut de urât încă o noapte au lăsat în urmă amuzamentul.