Oameni blestemați

Capul i se rezema într-o parte, iar ochii îi erau pe jumătate închiși. Încă nu adormise, deși se simțea clătinată prin aer ca un avion de hârtie la orice adiere de vânt.
Era atât de obosită. O oboseală închisă, stătută, ca o cameră fără ferestre. Pleoapele îi erau încărcate de la atâta plâns iar rochia ei de duminică se întindea mânjită la picioarele patului.
Îi era frig cu maieul tras până peste genunchii însângerați, dar nu mai avea puterea să se acopere cu o pătură. Rămăsese strânsă ca un pui de pasăre într-o palmă. De-ar adormi pentru totdeauna.
Mama îi era plecată la câmp, ca în fiecare zi la ora aceea. Se gândise că ar fi trebuit să se ducă mai întâi la ea și să-i povestească, dar îi era rușine.
O avertizase că nimic bun nu va ieși din promisiunea acelei femei, căci nimic bun nu venea din partea familiei tatălui ei. Blestemați erau toți.
Atunci când se iveau, ca râmele după ploaie, aveai impresia că aerul se solidifica. Totul în jur devenea greu, ca un pietroi peste un butoi cu varză murată si puturoasă. Iar ea era ingrămădită pe undeva la mijloc.
Fugise tot satul ca să se îmbrace în rochia albastră. Aproape un kilometru și jumătate, cu inima zbătându-i-se ca un pește într-o pungă cu apă. Își simțea sângele în cerul gurii, o senzație ascuțită, metalică, ce avea să îi amintească de fiecare dată de gustul umilinței. Ca o lingură plină cu tinctură de pelin. Amară și cleioasă. Înecăcioasă.
Să meargă la bâlci de Sf. Ilie era mai mult decât își putea ea imagina fericirea. Se și vedea balansându-se în leagăne suspendate de lanțuri, mâncând vată pe băț si înghețată rece cu fistic.
Dar sora tatălui ei, cu ochii zâmbitori ca două biluțe de sticlă și gura mică și roșie, o păcălise. O duse cu vorba doar ca să scape de ea. Exact cum îi spusese mama ei că se va întâmpla.
Nu le pasă lor de tine, moacă. Nu te duce mamă, își râde de tine. Își râde de noi.
Dar ea nu avea urechi pentru mamă căci putea să iubească pe nerăsuflate un om nou. O absorbea cu toate simțurile, ca pe-o gură de apă rece de la fântână. Mai ales o femeie tânără și frumoasă, așa cum era mătușa ei. Mătușa ei. Sora tatălui ei. Acum îi alunecau cuvintele pe gât și parcă voia sa le scuipe ca pe ceva otrăvitor.
Revedea ochii plecați ai mamei, dezamăgirea sufocantă ce-i aluneca pe fața îmboțită de ani și de durere.
Și Fuga. Fuga. Fuga. Un kilometru și jumătate înapoi, în rochia albastră și în sandalele noi cu cataramă. Căzuse de câteva ori dar teama de a nu întârzia îi voalase durerea din genunchi.
Era a doua oară când își întâlnea această mătușă.
Prima dată o văzuse la o înmormântare, sau mai bine zis, o pândise din spatele ușii întredeschise. Cineva îi arătase cu degetul odaia și inițial sperase că avea să-și revadă tatăl, dar în locul lui o găsise pe femeia despuiată.
Nu văzuse copilul de la început. În obscuritatea camerei zărise doar o umbră albicioasă așezată pe marginea patului cu sânii dezgoliți, umflați și grei ca două pâini cărnoase. Stătea într-o poziție stranie, cumva cu capul dat pe spate și cu mână dreaptă îndoită de la cot. Mai târziu a realizat că ținea capul copilului într-o palmă și cu cealaltă mână își masa un sân.
I-au trebuit câteva minute să se obișnuiască cu lumina prăfoasă din cameră, iar mai târziu l-a văzut și pe mort, deși mirosul fusese cu ea încă de la început.
Pe masa din fața femeii stătea lungit, în costum și pantofi negri, lucioși, un bărbat masiv, încremenit ca o statuie de ceară.
Rămăsese blocată în ușă, neputându-și lua ochii de la sfârcul femeii din care, din când în când, curgea lichidul alb până spre buric, în timp ce bărbatul zăcea acolo, ca un martor cu ochii închiși.
Nu putea să împace mirosul de mort din cameră, oglinda și ferestrele acoperite cu pânza neagră cu sunetele pofticioase ieșite din gura copilului care sugea. Totul i se părea rușinos, murdar, dar și seducător, fascinant, ca un accident care se petrecea în fața ei și de la care nu putea să-și smulgă privirea. I se făcuse pielea ca de găină privind-o, dar era țintuită locului, ca într-o comă adâncă, sau ca într-un vis în care te tot scufunzi cu mișcări largi și încete.
Când a terminat de hrănit copilul, femeia s-a uitat direct în ochii ei dar nu a schițat nici un gest de recunoaștere, nici măcar nu a tresărit, ci i-a spus să se apropie și să-i aducă geanta de pe scaun. Ca și când știuse de la bun început că se ascundea după ușă, iar faptul că o văzuse goală până la brâu nu însemna nimic, sau era cel mai firesc lucru din lume.
Cu un ștergar și-a tamponat sânii, a proptit copilul între două perne și s-a îndreptat spre oglinda de pe perete. Cu o mână a dat la o parte pânza neagră și cu cealaltă i-a făcut semn fetei spre scaunul unde se afla o geantă mică și aurie.
Au așteptat amândouă un timp, de parcă un zid din sticlă le oprea înaintarea, dar ea s-a supus prima de teamă să nu se spargă momentul în zeci de cioburi ascuțite.
I-a întins geanta iar femeia a scos un obiect mic și strălucitor, un tub cât un deget.
Un ruj. Un ruj roșu, viu, ca sângele fierbinte de animal.
Deci tu ești fata lu’ frate-miu…
Avea o voce puternică, bărbătoasă, ce nu se potrivea deloc cu gura mică și violentă din oglindă.
Oameni blestemați, astea erau cuvintele mamei ei și astea erau cuvintele care îi dădeau să iasă afară prin toți porii, privind-o pe femeia aceea.
ar ea? Cine era ea, purtând același sânge contaminat?
Ce stai ca o momâie? Ieși imediat, nu vezi că-s dezbrăcată?
Iar ea a fugit atunci pentru prima oară, dar nu a învățat nimic, căci avea inima ușoară ce se rostogolea repede de pe-o parte pe alta.
Ușa căsoiului rămăsese deschisă iar praful se ridica și intra în bucătărie cu fiecare boare caldă. Perdelele albe se umflau domol precum pânzele corăbiilor în derivă. Se simțea zăpușeala în aer dar o transpirație rece o zguduia din când în când iar dinții îi clănțăneau în gură ca un șir de mărgele.
Își dorea să fie îmbrățișată de cineva, de oricine, numai să simtă că toată apăsarea din corp putea fi împărțită. Dar la ora amiezii nu era nimeni prin jur. Doar cloșca era sub pat și câteva găini care intraseră pălăvrăgind între ele iar acum ciuguleau firimiturile găsite pe podeaua de pământ de lângă sobă.
Dacă nu o trimitea mama ei după coasă la Moș Vasile, nu ajungea ea în cealaltă parte a satului și nu își mai bătea femeia aia joc de ea. Pentru asta își detesta și mama. Ar fi trebuit să-și imagineze că femeia aia va fi acolo. Nu se găsise în tot satul alt om care să-i ascută coasa?
Dar acum nu mai conta. Nu mai era nimic de făcut. Dacă ar fi putut, ar fi derulat înapoi toată ziua care trecuse, ar fi desfășurat cu degetele banda neagră a trecutului și ar fi rupt cu dinții întâlnirea aceea.
Mătușa ei. Femeia cu sânii uzi și gura roșie. Ce respingătoare i se părea acum. Cât o ura. Și cu câtă forță.
I-ar fi împlântat capătul coasei direct în piept, așa cum se întâmplase atunci cu iepurii de pe câmp. Nu avuseseră ei nici o vină că se aciuaseră în lucernă, dar nu uitase cum zburau în aer unul câte unul, ca niște bolovani din carne mută. Asta merita femeia aia.
Îi promisese că o duce la bâlci, dacă fuge repede acasă și se îmbracă frumos, numai ca să scape de ea. Iar când s-a întors după atâta fugă, după atâta drum anevoios, căci de la Groapă până la biserică o luase pe din dos, prin câmp deschis, ca să ajungă mai repede, i-a râs în față.
Tu m-ai crezut, fată proastă? Mă-ta știe și te-a lăsat? Nu te-aș lua nici dacă m-ar plăti cineva.
Eu nu mă bag în mocirlă ca frate-miu. Copil din flori a fost mă-ta și copil din flori ești și tu. Așa să-i zici de la mine. Marș de aici!
Nici nu știa cum de-a ajuns acasă, căci începuse să plângă imediat ce ieșise din ograda femeii. I se întunecase lumea, ca și când cineva îi afundase o cârpă soioasă în găurile ochilor.
Dar cum vacile veneau de la păscut în fiecare seară, pe același drum principal, tot așa își găsise și ea calea înapoi.
Se jurase tot drumul că niciodată nu o va mai umili nimeni așa. Mai bine să moară de foame decât să moară de rușine.
Acum însă avea impresia că era moale și stinsă, fragilă ca un gălbenuș de ou. Ca și când o mână puternică îi desfăcuse toracele și o lăsase așa, cu intestinele pe dinafară. Își simțea inima, vietatea aceea care tot pâlpâia atunci când mama ei îi blestema tatăl, că începuse deja să se cojească, puțin câte puțin, precum vopseaua ieftină de pe-o icoană.

© Suzănica Tănase 

Suzănica Tănase (n. 1982, în Constanța, România): Câștigătoarea Distincțiilor revistei Itaca pentru cartea anului 2020 – diaspora, secțiunea Proză; câștigătoarea Premiului Cristian Săileanu 2020, secțiunea roman, ediția a II-a; Nominalizată (Lista Scurtă) la PREMIUL CARTEA DISCRETĂ A ANULUI 2020 organizat de ARCCA( Asociația română a Creatorilor Culturali și Artiștilor) – ediția a III-a   
Este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asis­tență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie, Laurentian, din Ontario, Canada.  
Consultant de Imigrări ICCRC-CRCIC, lucrează din 2012 în poziția de Consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Sevices, iar din ianuarie 2019 lucrează în paralel în propria practică, WetheNorthImmigration Services.  
A publicat articole de specialitate în Canadian Newcomer Magazine, ­Toronto și eseuri narative în revista Literomania, revista Observatorul Toronto, Eagle Magazine și revista Opt Motive.
A publicat Cap de lut (editura Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (editura Berg Books, 2018) și Grădina Sofiei (editura Casa de pariuri literare, 2020).