POVESTE DE DRAGOSTE („Nela”, fragment)

De câteva zile, Nela tot repetă un sâmbure de poveste de dragoste întâmplată, pesemne, într-o vară când era ea tânără. Cred că s-a întâmplat imediat după război, doar cu câteva luni înainte de instalarea unității militare sovietice lângă pădure. „Era din sat di la noi, o fost însurat da’ i-o murit fimeié, o fost bolnavâ, era văduv, avé scrânciob cu lanțuri, acolu-n sat… Avé o casâ di lut cu bujori în fațâ. Noi mergiem la gioc duminica, lângâ casa lui, vinieu hârtopenii cu doba șî cu tătâ muzâca lor. Eram tineri. Mă giucau tăț… Șî el era înalt, avé puterí la braț, ni dădé pi tăț în scrânciob, ni învârtiem în scrânciob, flăcăii chiuieu, șuierau șî fetilí țâpau, râdieu. Eram tineri… Da’ pi miní m-o chemat la el acasâ, m-am dus, șî mă dădé în scrânciob când mă duciem la el, șâ-mi zâcé Hai fă Ileanâ după mini c-am sâ ti țân numa’ ghini… da eu am râs, i-am zâs Văleu! Nu merg, uăi Costachi! Nu merg… Îl chema Costachi. Nu m-am dus, câ el avé un copchil di cinci ani… Da’ era un om frumos tarí, avé păru’ auriu închis șî ochi albaștri, șî era ‘nalt și subțârí… Mă dădé în scrânciob, mă lua în brațî, sâ uita așa la miní… ș-așa o vrut, sâ mă duc după el, da’ eu nu m-am dus”…

Când termină, Nela zâmbește. Cred c-a observat o lucire în ochii mei, de aceea mi-o repetă aproape ritmic, la un interval de trei sau patru zile. Nu mă prefac. Lucirea există. E fermecată, ca un reflector care se aprinde brusc pe scena unui teatru. Mă face să lunec afară din camera de la parterul casei de pe strada Barclay, unde, țintuită în patul medical cu telecomandă, Nela își așteaptă, cuminte, moartea. Intru într-un timp când nu eram pe lume. Povestea mi-o aduce în ochi pe mama tânără, rotindu-se în ritmul infernal al fanfarei din Hârtoape, jucată de un flăcău care se pierde în plan secund, o văd frumoasă, îmbrăcată cu o ie albă brăzdată de trei rânduri verticale de flori albastre, cu șolduri mici sub o catrință neagră cu dungă roșie la bază de sub care ies delicat triunghiurile de bumbac ale unei cămăși brodate, îi văd mai ales picioarele delicate încălțate cu opincuțe cum bat pământul, și-i văd codițele împletite de păr castaniu într-un fascinant vârtej, hipnotizându-l pe bărbatul care o privește, prin bujori, din cerdacul de lemn al casei cu pereți de lut văruit de lângă biserică. Îl văd rezemat de cerdac, așa cum mi-l schițează mama, în jur de treizeci de ani, atletic, înalt și subțire, cu păr auriu închis și ochi albaștri. Îi simt inima îndrăgostită bătându-i. Și-i simt fericirea care-i inundă ființa. Stă nemișcat în cerdac timp de o oră, privind-o pe fata lui Ion Roșca. Hârtopenii au obosit, la fel și cuplurile de la joc. Îl văd cum coboară treptele cerdacului și se îndreaptă spre scrânciobul cu lanțuri din curte. Cu grijă, verifică fiecare scaun. În curând, jocul se va termina. Hârtopenii își vor strânge, în valize mari, alămuri și tobe. Ciorchini de fete și flăcăi vor intra în curtea lui. Ileana lui Ion Roșca va intra și ea, sprintenă, oprindu-se lângă bujori, mirosindu-i, mângâind petalele roz. De la începutul verii, o privește în taină. Ochii căprui și sprâncenați ai fetei i-au aprins trupul și i-au tremurat gândurile la timp de noapte. În curând, când fata se va așeza în scaun, el o să-i treacă ușor cureaua de siguranță peste mijloc, o să-i ia, tandru, mâna caldă în palma lui mare și, atingându-i cu obrazul aspru codița împletită de mătase castanie, o să-i șoptească, la urechea stângă, vorbe de dragoste…

„Îl chema Costachi, o murit dimult”… Ajuns aici, mă opresc, luminile rampei se sting. Nu pot să văd ce va urma, nici nu încerc. Dar știu că se vor iubi o vară. Într-o seară de august când vântul va suspina obosit prin bujorii ofiliți, Ileana lui Ion Roșca va veni la el, plină de vânătăi, cu fetia sfâșiată de ghearele unui diavol roșu. Cu lacrimi tainice în ochii ei frumoși, îi va spune lui Costache scrânciobarul văduv că nu va merge după el. Învins, bărbatul va trece prin viață singur. „O murit dimult, nu era bătrân. Șî copchilu’ o murit mititel, pi timpu’ foamití, când eu, mătuș’ta Marița, mătuș’ta Ioana, moș’tu Nicu șî bunic’tu, cu bunic’ta, eram în Dobrogia la moșâia lu’ Orghidan, pi-acolu undi ț-o dat maiorú ciala cu granata în mânâ. Costachi o stat tot sângur în casa ceié cu bujori, nu s-o mai însurat. Ș-o băut mult. O murit dimult, tânăr, Dumnezău să-l iertí. Cicâ l-o calcat o căruțâ, s-îmbata la Pârpâleanu mereu, o dat o căruțâ pisti el ș-o murit… Nu știu, așa am auzât, eu eram cu tiní în burtâ, la Socodor, așa am auzât”… La urmă, aproape întotdeauna tușește. Doua sau chiar trei minute în șir. Îi aduc apă, o ajut să bea. Când se potolește tusea, mă întreabă invariabil: „La ci ti uiț’ așa, pi giam?” Nu-i răspund, doar o sărut sub basmaua veche decolorată, pe părul alb din ce în ce mai rar, mirosind a sfârșire. Mâine, nu-mi va repeta povestea. Nici poimâine. Vor trece trei-patru zile. Apoi o voi asculta iar. Ca și cum mi-ar spune-o prima dată.

După terminarea studiilor doctorale la University of Bristish Columbia, Constantin Grigorut a predat cursuri de limba franceză la Front Range College în Boulder (Colorado), iar din 2005, este conferențiar universitar la cea mai veche universitate din Noua Zeelandă, University of Otago, unde predă un curs de „Creative Writing in French”, un curs despre mit ca intertext în literatura franceza modernă și în filmul francez contemporan, și conduce teze de master și doctorat în literatura franceză modernă. De-a lungul anilor, a publicat analize de de hermeneutică literară în Canada, SUA, România și Italia, și a ținut conferințe în Europa (Franța, Grecia, Spania, Italia și România), America de Nord (Canada și SUA), Africa (Abidjan, Coasta de Fildeș), Noua Zeelandă (Dunedin, Auckland, Wellington, Christchurch, Hamilton și Palmerston Nord), Australia (Sydney) și Japonia (Tokyo). Din 1998, este membru activ și reprezentant regional pentru Asia-Pacific în cadrul CIEF (Conseil International d’Études Francophones). În 2020, pentru activitatea îndelungată de predare a limbii și culturii franceze în Europa, America de Nord și Noua Zeelandă, guvernul Franței i-a oferit titlul de Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques. În 2020, Constantin Grigorut a publicat în revista „Bucovina Literară”, povestirile „Ningea din cer peste umbre”, „O zi de octombrie, demult, în București” și „Nepăsătoare, Dunărea curgea”.