Recolta amară

În data de 11 februarie 2021, importantul cotidian olandez NRC Handelsblad a deschis pe prima pagină cu un articol despre numărul mare de (foști) lucrători migranți, mai ales din Polonia și România, care au rămas fără adăpost în perioada recentă. Au ajuns în această situație nu numai în contextul crizei economice provocată de Covid, care a cauzat mari pierderi de locuri de muncă, dar și datorită unui complex mai larg de probleme personale, sociale și economice. Fiind cetățeni comunitari, ei nu pot beneficia de plasa de salvare oferită altora de statul olandez, care susține ferm că problemele est-europenilor fără locuință și fără loc de muncă trebuie rezolvate în țara de origine, țară în care se pot întoarce oricând – eventual datorită ajutorului generos sub forma unui bilet de călătorie numai dus (sau, de fapt, întors). Este un nou semnal de alarmă despre poziția precară în care se află foarte mulți lucrători migranți din fostul bloc socialist. Mai recent, din fericire, muncitorii temporari din Olanda beneficiază și de interesul oficial pentru condițiile în care își desfășoară munca și – foarte important – pentru problema cazării lor.

Populații migratoare

Migrația este un fenomen al tuturor timpurilor. În Europa de Nordvest, boom-ul economic din anii ’60 a atras un număr mare de lucrători temporari, mai ales din Italia, Grecia, Spania, Turcia și mai târziu Maroc, care erau cunoscuți internațional cu termenul de „gastarbeiter”. Dacă condițiile economico-sociale din patria lor erau suficient de propice, mulți dintre ei s-au întors, după câțiva ani de muncă, în țara lor de origine, însă nu puțini au fost cei care n-au mai plecat, ci și-au adus familiile și s-au stabilit permanent în cea de-a doua patrie.

În Grecia migrația (temporară) din anii aceia a generat o cultură întreagă formată din literatură, filme și cântece despre metanastes, migranți plecați departe de familie și prieteni, suferind de dor de casă, într-o epocă când nu exista internet, iar convorbirile telefonice internaționale erau prohibitiv de scumpe. Acest fenomen cultural se repetă și în epoca noastră, când avem de a face o cu o migrație masivă din Europa Centrală și de Est în Occident, inclusiv în Lumea Nouă. În literatura română au apărut, de exemplu, romanele Fetița care se juca de-a Dumnezeu (2014) de Dan Lungu, Luluța și Petrișor sau Povestea cuiburilor părăsite (2019) de Nicoleta Beraru sau Kinderland (2013) de Liliana Corobca, toate trei tratând subiectul copiilor rămași acasă după plecarea părinților, sau doar a mamei, la muncă în străinătate. De curând a apărut în Olanda un roman despre migrația românească scris de o belgiancă neerlandofonă, Sien Volders. Romanul se numește Oogst (Recolta) și a fost publicat în 2020 de editura Hollands Diep din Amsterdam. Înainte de a vorbi despre această carte, câteva date.

Cifre

Este greu de apreciat exact câți români au părăsit țara în ultimii ani, dar se estimează că ar fi vorba de aproximativ trei milioane de oameni, cam 13% din populație, în mare majoritate persoane cu vârstele cuprinse între 20 și 45 de ani. Un fenomen cu consecințe mari și grave atât pentru ei înșiși, cât și pentru România.

Se poate spune că, în linii mari, există două categorii de migranți sau emigranți: pe de o parte, persoane cu studii superioare și, pe de altă parte, lucrători cu o calificare normală sau medie. 

Plecarea unui număr mare de persoane de înaltă calificare, mai ales în domeniul sanitar, dar și ingineri, experți contabili, specialiști IT, etc., ar constitui o problemă economică și socială pentru orice țară. Este vorba de persoane în educația și formarea cărora s-au investit sume mari de bani și de care societatea și economia României au nevoie – chiar dacă statul român profită în același timp de banii pe care îi trimit acasă cei cu slujbe bine plătite în Occident. 

Însă, au plecat și foarte mulți cetățeni, marea majoritate tineri, la muncă necalificată sau mai puțin calificată: în agricultură, în construcții, în industria alimentară, etc. Plecarea masivă a lucrătorilor și muncitorilor migranți a rezultat chiar în depopularea anumitor zone geografice mai ales cele din mediul rural. Există acolo multe așezăminte în care locuitorii adulți nepensionari lipsesc aproape în întregime. Copiii sunt ori lăsați în grija bunicilor sau a altor rude, ori pleacă odată cu părinții într-o țară necunoscută unde trebuie să se obișnuiască cu un alt stil de viață și să învețe o limbă nouă. Este imposibil de prezis dacă scăderea populației României este permanentă și definitivă , dar dacă va continua în ritmul actual, în anul 2050 va fi scăzut la 15,5 milioane de persoane, în timp ce în anul 1992 România mai avea aproape 23 de milioane de locuitori – o creștere negativă care se numără printre cele mai mari de pe scara mondială.

Migrația în masă are consecințe nu numai în țara de origine. Se știe că nu este o soluție ușoară sau întotdeauna benefică, deoarece sacrificiul pe care îl fac mulți migranți visând un viitor mai bun pentru ei și pentru familiile și copiii lor nu este întotdeauna răsplătit așa cum și-ar fi imaginat ei.

Mulți migranți de înaltă calificare se duc la sigur, pentru că îi așteaptă un loc de muncă la nivelul pregătirii lor profesionale și fiindcă pot realiza un venit pe care în România nici nu și l-ar putea închipui. Nu se poate spune același lucru însă despre muncitori. Mulți dintre lucrătorii migranți din România (și din Republica Moldova) optează pentru lucru în Italia ori Spania, unde limba le este mai accesibilă și unde se găsesc multe oferte de muncă în agricultură, HoReCa, îngrijirea persoanelor în vârstă, etc. Știu din propria experiență că în centrele turistice din Italia sau Spania te descurci binișor comunicând în limba română cu personalul restaurantelor și al hotelurilor.

Însă, acești lucrători ajung prea des într-o situație care în presă este descrisă nu de puține ori ca o formă modernă de sclavie. Zile lungi de muncă fizică grea pentru un salariu mizer care nici el nu este plătit așa cum se cuvine, contracte într-o limbă pe care nu o stăpânesc, condiții de cazare inumane – dacă nu chiar și mai rău.

Nu sunt în poziție să judec dacă plecarea la muncă în străinătate este întotdeauna cea mai bună soluție pentru a scăpa de sărăcia de acasă, dar știu că socoteală de acasă tinde să nu se potrivească cu socoteală din țara în care oamenii au plecat la muncă. Omul are o natură optimistă, iar cineva care șomează acasă este mai dispus să-l creadă pe unul care se întoarce în țară cu o poveste de succes decât pe zece alți inși care au avut experiențe numai negative. Am discutat odată cu cineva care a plecat din România fiindcă, vrând să scape de corupția de care se săturase, după cum a motivat el în mod explicit. Înțeleg motivul în sine, dar omul s-a dus la muncă tocmai în Calabria, unde organizația de tip mafiot ’Ndrangheta este la ea acasă și unde corupția atinge coturi la care în România nici un corupt n-ar visa. Din lac în puț. Am auzit prea multe istorisiri despre situațiile precare în care ajung mulți dintre cei plecați să muncească cinstit într-o țară mai prosperă, unde sunt exploatați și cu banii luați, ca să cred că plecarea în străinătate este întotdeauna calea sfântă. Mai ales având în vedere că cel puțin înainte de Covid, în România adesea se căuta mână de lucru și se aduceau muncitori din Ucraina, din Orientul Apropiat sau din țările din subcontinentul indian.

Situația din Olanda

Din data de 1 ianuarie 2014, cetățenii români pot lucra în Olanda fără permis de muncă și fără alte restricții. Ultimele date oficiale, din martie 2020, arătau că în Olanda erau peste 40.000 de salariați originari din România; însă, alte sondaje arată că doar o jumătate din muncitorii români sunt luați în evidență la nivel municipal. Deci, cifra reală – confirmată și de ambasada României de la Haga – ar fi în jur de 80.000 de români veniți la muncă în Olanda.

Problemele cu care se confruntă aici nu sunt diferite de cele din alte țări. Știu din propria experiență ca traducător autorizat că mulți lucrători români sunt dezamăgiți de salariile pe care le primesc în mână (după tot felul de rețineri, uneori obscure) și de condițiile de cazare. În anul 2019, am fost chemat să traduc pentru Inspecția Muncii după ce s-a petrecut un accident de muncă în care victima era de origine poloneză, iar doi români, colegii lui, erau martori. Inspecția a vrut doar să-i întrebe de circumstanțele accidentului, dar foarte tinerii muncitori români, bucurându-se în sfârșit de posibilitatea de a-și spune oful în fața unui inspector, erau mult mai interesați de propriile lor condiții decât de accidentul suferit de colegul lor internat la spital, dar fără leziuni permanente. Trăiau în niște condiții mizerabile, demne de o cușcă de câine, cum admitea chiar angajatorul lor, care însă personal nu avea cunoștință de mizeria în care locuiau băieții. Desigur, ar fi trebuit să știe, dar tocmai felul în care sunt angajați mulți lucrători migranți stă la baza multor probleme. Se înscriu la o firma de plasare temporară a forței de muncă din România, care colaborează cu o firmă de profil din Olanda. Această firmă intermediară pune mâna de lucru la dispoziția unui „utilizator”. Evident, firmele trebuie să-și recupereze costurile și să realizeze și un câștig – dar acesta vine prea des în detrimentul lucrătorului tocmit.

În ciuda faptului că existau multe semne de avertisment cu privire la situația lucrătorilor migranți, guvernul olandez a acționat foarte lent și a ezitat să mărească personalul Inspecției Muncii, motivându-se că sectoarele economice unde existau probleme erau foarte capabile să-și rezolve singure problemele. Capabile poate da, dispuse mai puțin.

Într-un târziu, abia în luna mai 2020, în plină pandemie, guvernul a creat o comisie intra-departamentală, Echipa de Control pentru Protecția Lucrătorilor Migranți, care avea sarcina să investigheze situația lucrătorilor străini în perioada Covidului și să formuleze un aviz cu privire la perioada de după. Comisia era condusă de Emile Roemer, fost lider al Partidului Socialist (SP) în parlamentul Olandei și cu o experiență bogată în diferite funcții publice. Deja câteva luni mai târziu, comisia și-a publicat primul aviz, care conține 50 de recomandări pentru redresarea sau măcar îmbunătățirea situației. Roemer a ajuns la concluzia că cele câteva sute de mii de est-europeni veniți la muncă în Olanda sunt tratați ca cetățeni inferiori, că firmele de plasare a forței de muncă (uitzendbureaus) profită într-un mod inacceptabil de lucrătorii migranți și nu prea se sinchisesc de interesele și nevoile acestora. Problema principală identificată este cazarea – și mai ales faptul că locul de muncă și cazarea sunt în prea multe cazuri în strânsă legătură. Realitatea este că mulți dintre cei care își pierd locul de muncă, își pierd automat și locuința, o relație de dependență – foarte rentabilă, de altfel, pentru firmele de intermediere – pe care comisia o consideră inadmisibilă. La care se adaugă faptul că chiriile (reținute din salariu) nu sunt justificate de calitatea locuinței sau a camerei. Recomandarea: toți lucrătorii migranți trebuie să beneficieze de un contract de închiriere, inclusiv protecția împotriva evacuării pe care o oferă un asemenea contract. Pe deasupra, oricare din ei trebuie să aibă posibilitatea sau chiar să fie ajutat să se înscrie la primărie, așa încât să aibă acces la alte facilități – de exemplu cele din domeniul sportiv sau cultural – deschise numai rezidenților înregistrați. Bineînțeles, spune comisia, trebuie îmbunătățită calitatea locuințelor în care sunt cazați lucrătorii migranți. Există un certificat de calitate, dar cum a precizat și Roemer, se poate constata că multe locuințe care au primit acest certificat, evidențiază totuși destule carențe (igrasie, mobilă ruptă, șoareci sau chiar șobolani, etc.). Într-un interviu cu ziaristul Maarten van Gestel în cotidianul Trouw (7 decembrie 2020), Roemer a fost întrebat cum s-ar putea rezolva problema cazării și cum se poate oferi oricărui lucrător migrant un dormitor propriu, având în vedere că există deja un deficit de 150.000 de paturi pentru cazare temporară în Olanda. Intervievatul nu a reușit să dea un răspuns convingător, spunând doar că „dacă putem pune un om pe lună, cum să nu fim în stare să construim niște case?”.

O altă recomandare, chiar dacă certificatul de calitate pentru cazare nu este aplicat așa cum trebuie, este să se instituie totuși și un certificat de calitate pentru miile de agenții care intermediază pentru plasarea temporară a forței de muncă. Mulți lucrători migranți se plâng de felul cum sunt tratați de aceste firme, care adeseori le rețin sume neexplicate din leafă, nu plătesc banii de concediu, nu pontează toate orele muncite, precum și alte neregularități.

„Recolta”

Viața dură a unei lucrătoare plecată la muncă în Sicilia împreună cu fiul ei este subiectul unui roman apărut la sfârșitul anului 2020, semnat de flamanda Sien Volders (născută în 1983). Volders, care a studiat istoria artei și antropologia, a debutat în 2017 cu romanul Noord (Nord), mult apreciat de critică și cititori și nominalizat pentru două premii. Noul roman, Oogst (Recolta), a fost la fel de bine primit ca și cartea ei de debut și figurează pe lista lungă pentru premiul Libris, cel mai important premiu pentru roman din Olanda.

Nu știu de ce autoarea și-a situat romanul în Italia și nu în Belgia sau Olanda, dar nu există îndoială că soarta lucrătorilor migranți în general a fost imboldul pentru scrierea acestei cărți. Oogst descrie un an din viața unui grup restrâns de români, plecați din Botoșani la muncă în Sicilia, unde lucrează, pe brânci, în serele de roșii. Cele două personaje principale, Alina, o mamă singură, și fiul ei de unsprezece ani, Lucian, pleacă din România la sfatul unui văr mai îndepărtat al Alinei, care lucrează deja în Sicilia împreună cu soția și care o invită să vină cu ei după ce, din lipsă de clientelă, părinții Alinei au fost nevoiți să-și închidă băcănia, lăsând familia fără resurse materiale. Ceea ce a uitat să explice acest văr, este că munca acolo este foarte grea și prost plătită și condițiile de cazare sunt deosebit de primitive. Romanul se concentrează asupra părții întunecate a muncii, caracterizate de o exploatare cruntă, de patroni indiferenți și hoți, de abuzuri, inclusiv cele de ordin sexual, care este mai degrabă regula decât excepția. O rază de lumină este Lucian, care își găsește doi prieteni, unul fiul unui patron, celălalt fiul unui lucrător tunisian, și reușește să se integreze în societatea adolescentă de acolo.

Părinții Alinei, bătrâni și bolnavi, sunt mințiți sistematic – prin „minciuni dulci”, după cum spune autoarea – despre condițiile în care fiica lor realizează un venit modest pentru toți, deși ce îi rămâne în mână nu este suficient. Romanul ridică întrebarea dacă sacrificiul pe care îl face Alina merită toată osteneala. Însă, ea, ca și aproape toți din jurul ei, este resemnată și își acceptă soarta. Lozinca permanentă, împărtășită de toți românii care se află într-o situație asemănătoare: ne vom descurca cum ne-am descurcat și până acum.

Oogst este un roman, o poveste ficționalizată, iar autoarea evită capcana de a scrie un pamflet. Efectul este însă același. Situația precară a lucrătorilor migranți, mulți din ei din fostele țări socialiste, alții din Africa, este cunoscută de foarte multă vreme de autorități, dar măsurile de îmbunătățire vin greu sau deloc. La un moment dat în roman, Inspecția Muncii apare la ferma unde lucrează Alina, dar inspectorii închid ochii la abuzurile cele mai grave și impun doar niște reparații superficiale la „casa” în care stau Alina și Lucian. Adevărul este că, pentru a putea lua măsuri mai radicale, Inspecția are nevoie de probe, iar ele trebuie furnizate tocmai de acești lucrători, care preferă să nu deschidă gura de frică să nu-și piardă locul de muncă. Se arată și un ONG bine intenționat, cu ambiția explicită de a opri exploatarea, dar se lovește de aceeași problemă: toți lucrătorii se plâng dar nici unul nu depune o plângere.

Într-un interviu la radio, Sien Volders a mărturisit că nu a vorbit cu femei care se află în situația descrisă de ea, deoarece scriitoarea nu a vrut să profite de pe urma mizeriei lor. Însă, s-a documentat bine vorbind cu multe persoane și instanțe oficiale care cunosc de aproape lumea lucrătorilor migranți. Autoarea a pornit de la întrebarea cum s-ar fi simțit ea, ca mamă, într-o asemenea situație, încercând să-și păstreze demnitatea, cum face Alina. Ea se ocupă de o mică grădină de zarzavaturi, are grijă cât poate de locuință și se îmbracă frumos măcar o dată pe săptămână ca să meargă la biserica din orășelul apropiat. Adică, se străduiește să creeze o normalitate într-o situație care nu va fi – și nu trebuie să fie – vreodată normală.

Volders descrie evenimentele, conflictele și confruntările într-un mod destul de obiectiv și echilibrat. Nu are nevoie de superlative pentru că realitatea este în sine suficient de grăitoare. Și scrie bine, într-un stil captivant, folosind un limbaj percutant și elegant. De aceea, romanul lasă o impresie puternică atât în timpul lecturii, cât și după încheierea povestirii. Și, evident, povestea Alinei și lui Lucian nu avea cum să se termine într-o notă optimistă, într-un roman a cărui acțiune se desfășoară într-o lume în care o viață mai bună rămâne întotdeauna după orizont.

În momentul în care scriu aceste rânduri (martie 2021) ne este greu să ne imaginăm cum va fi lumea după pandemie, dar oricum situația lucrătorilor migranți va rămâne o provocare pentru toate guvernele, atât cele din țările de unde provin acești lucrători cât și din statele mai bogate care depind de sudoarea frunților lor. Pentru că există nicio îndoială că recoltele amare strânse de muncitorii străini merită o atenție mai serioasă din partea autorităților.

Jan Willem Bos (1954, Țările de Jos, janwillembos.nl) este traducător, translator, scriitor, lexicograf și ziarist. A studiat Limba și Literatura Română în Amsterdam și Literatura Comparată în SUA. A tradus peste 30 de volume (proză, poezie, teatru) din română în neerlandeză și a scris vreo zece cărți despre România (inclusiv câteva dicționare) și aproximativ 150 de articole despre subiecte românești (cultură, politică, istorie, etc.). Recent a terminat traducerea romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu în neerlandeză.