Scriitoarea Simona Poclid: Scriu pentru oamenii singuri și suferinzi

Nicoleta Beraru: Cine este Simona Poclid?

Simona Poclid: În primul rând, sunt un nume așezat pe copertele unor cărți. În al doilea rând, ca majoritatea artiștilor care nu au nici succes răsunător și nici nu devin interesanți prin aerul lor boem, am ajuns un pustnic cătrănit de disperarea vieții, un optimist plin de osânza visului și un netot naiv. Nu am identitate, nici început și nici sfârșit, sunt toate personajele mele la un loc (și cele deja inventate, și cele care-mi dorm în suflet). Joc, desigur, câteva roluri sociale. De la omul care își îndeplinește îndatoririle la locul de muncă, până la autorul publicat, exuviile vieții mele sociale și lăuntrice s-au amestecat. Mi-am dat seama, în prima parte a tinereții, că nu-mi surâde deloc perspectiva de a fi în primul rând al vieții și că-mi place un colț al cortinei sau chiar vreun ungher al „subsolului”. Cred că Simona Poclid este un om foarte singur căruia scrisul îi ajunge și, mai mult, îl poartă prin colbul tuturor împlinirilor ce pot fi descoperite într-o viață de om.

NB : Când s-a născut pasiunea pentru scris? Care au fost primele însemnări literare?

SP: Am spus, la un moment dat, că cele mai bune scrieri ale mele au fost croite cât am stat în pântecele Mamei, acum foile păstrează, cum ar spune Cărtărescu, aceste ,,grefe de creier” care-mi poartă cele mai mocirloase coșmaruri, dar și cele mai limpezi ape ale ființei. Nu știu (uneori mi-e frică să mă întreb) sub ce formă ajung acestea la cititorii care-și încovoaie inima peste cărțile mele, ce lasă în urmă, ce tulbură sau tămăduiesc. Văd uneori cronici, recenzii, și de la critici, și de la „simpli” cititori, și-mi dau seama că personajele croite reușesc să joace rolul unor persoane „aproape” reale, ca și cum ar fi niște prieteni buni, ce nu te părăsesc niciodată.

Primele mele încercări literare serioase au debutat în vremea liceului. La facultate am întâlnit profesori extraordinari care m-au apropiat de teatru și cinematografie. Acestea au fost declicul… Shakespeare, Bergman și Fellini m-au ajutat în feluri nebănuite, funcționând ca o lovitură imensă-n plinul capului; odată zdrobit, lumea a putut pătrunde peste tot. Am acceptat, pe deplin, afinitatea mea pentru grotesc, am îmbrățișat și sensibilitatea feminină, dar și tendința de a sonda la nesfârșit, răceala ori brutalitatea cu care am îmbrăcat câteva personaje.

NB: Romanele dvs. se remarcă prin forţa scriiturii. Încă de la primul roman, Teatru în stomac, Claudiu T. Arieşan spunea: «Nu subiectul îmbie miza majoră a volumului de faţă – frapant şi fascinant deopotrivă – ci uluitoarea mobilitate a limbajului poematic, incantatoriu şi devastator, non-conformist şi briliant pe alocuri, fără îndoială inconfundabil, oricât de greu ar părea de crezut în multitudinea de apariţii tinere asemănătoare ca intenţii, dar net incomparabile ca forţă de comunicare a stărilor inefabile de angoasă existenţială.» Ce alimentează această forţă?

SP: Forța din scrieri nu-mi aparține. Din pântece în pântece, am primit destinul tragic al Străbunicelor și al Bunicelor mele. Am putut răsturna astfel prin scris, în toate personajele feminine, frânturi din istoria lor. M-am născut într-o familie cu un destin cumplit, în care bolile, suferințele atroce, negăsirea au intrat în piele, au trecut de carne și au stricat oasele. De când mă știu, pot istorisi la nesfârșit dureri fără margini, ipostaze limită în care ființa umană poate fi pusă. Știu să văd „suferința” pentru că este primul lucru de care m-am ciocnit în această existență. Suferința poate duce la această angoasă existențială pe care o pomenește domnul Arieșan. Suferința care nu slăbește, în care fierbi și ai cărei aburi îi înghiți până ți se strică „plămânii” vieții este, în cazul meu, temeiul nevoii de a scrie. Nu scriu când sunt împăcată, liniștită, „fericită”. Nu am nimic de spus lumii în afara suferinței. Văd rar în lume bucurie și împăcare, dar chiar și acolo unde acestea există, la câțiva pași este un om cu o boală terminală care se usucă și cară pe umăr o cruce ce-i ajunge până-n genunchi. Faptul că trăiesc nu mă mână să fac orice pentru a-mi asigura un conform psihic și sufletesc. Dimpotrivă, faptul că trăiesc este o cale de a sta cu cei care plâng. Și mereu este, lângă noi, ori pe drumuri, cineva care plânge.

NB : Sunteţi preocupată de natura umană, de valorile ce guvernează (sau nu guvernează) omul, lumea, de deşertăciune. În cărţile dvs. ruminaţi pe baza acestora. De unde vin aceste preocupări? Există experienţe care au indus această abordare filosofică ?

„- Ce vrei să faci de-a lungul vieții, Menus?
– Să văd ce se ascunde înapoia minții mele.
– Și cu ce te va ajuta asta, Menus?
– Îmi va aduce libertatea.”

(Monştrii cu bot de catifea)

Aș vrea ca până mor, nu să înțeleg lumea (căci mintea umană nu o poate cuprinde), ci să-mi dau seama cum se poate elibera omul, pe deplin, de suferință. Agnostică fiind, după o lungă perioadă de ateism, și alta de credință, sondez, atât cât îmi permit propriile limite, desigur, tot ceea ce întâlnesc. Mă îndoiesc de tot ce există, inclusiv de propria mea existență, caut răspunsuri care, știu sigur, nu vor folosi nimănui. Visez libertatea ca pe ceva ușor, luminos, care îți smulge tot ce te îndurerează, tot ce te slăbește, care-ți arată chipul necioplit al liniștii. Vreau să învăț de la oameni ce-i determină să se agațe de viață sau de moarte, de bucurie sau de deznădejde, ce le dă un sens. Cred în foloasele științei (pentru evoluția medicinei, în primul rând), ale artei și am nădejde că generațiile viitoare nouă vor cunoaște lucruri trainice și frumoase. Noi suntem, de regulă, refractari în fața lucrurilor noi, căci ni se par imorale sau nepotrivite, dar lumea de peste câteva sute de ani nu ne va mai păstra decât într-o mică măsură. Vom face parte din „pământul” uitării. Urmașii noștri vor fi oameni diferiți, se vor înfrunta cu răul din sine și din jur, dar vor avea parte de atâtea șanse nesperate de a se bucura și de a vedea frumusețea. Așa cum și noi le avem, în ciuda tuturor lucrurilor și învinuirilor deșănțate. Nu cred că lumea trebuie salvată. Natura poate scuipa oricând răul umanității. Noi suntem o mică parte din această carne macră a tot ce este viu. În schimb, Frumusețea, Binele și Dăruirea pentru ceilalți trebuie salvate. Acestea (și multe altele) sunt „Nemurirea”.

NB: Cum a evoluat scriitura dvs. în Pescarul nimicului şi apoi în Monştriii cu bot de catifea ? Care sunt diferenţele esenţiale – faze diferite, maturizare a stilului ?

SP : Spre deosebire de Pescarul nimicului, Monștrii cu bot de catifea sunt mult mai elaborați, mai atent construiți. Subiectul este mai amplu, personajele mai numeroase, decalajele temporale mai bine drămuite. În Monștrii am renunțat la tendința de a fi succintă, de a mă deda tehnicii sugestiei, m-am apropiat mai mult de tehnica descriptivă. Cu mai multă atenție pentru tehnicile picturale, am putut să ating un nivel mai profund al imaginilor (dacă aș avea aparatură necesară și o echipă, aș ecraniza Monștrii). Fiind a treia carte, trecând în momentul scrierii printr-o etapă glodoasă, am croit fiecare pagină ca și cum ar fi fost ultima din această viață. Am fost sigură că nu voi ajunge la capătul cărții ori că nu voi supraviețui. Monștrii au fost ca o ruletă rusească. Am folosit toate gloanțele, eram sigură că îmi vor zbura creierii pe foi, dar a fost o situație extremă, de tipul: „acum ori niciodată”. Indiferent ce voi mai scrie de acum înainte, nu va mai fi aidoma Monștrilor care, din multe puncte de vedere, sunt testamentul meu. Trebuia scris acum.

NB : M-a impresionat pe pagina dvs. sfaturile pe care le daţi scriitorilor debutanţi sau celor care vor să debuteze – un act de altruism. Lumea literară, ca şi cea academică, peste tot, nu doar în România – dar vorbim despre ce cunoaştem mai bine – este un podium de desfăşurare a talentelor ce intră de multe ori în competiţie. Vă influenţează această competiţie? Cum vedeţi dvs. lumea culturală românească? Ce aţi vrea să ţineţi în viaţă şi ce aţi vrea să puteţi repara?

SP: Fiecare scriitor este în competiție cu sine însuși. Aceasta este cea mai acerbă, cea mai dureroasă și fără sfârșit competiție. În ciuda aparențelor, niciun scriitor nu se întrece cu alți scriitori contemporani, cu înaintașii sau cu generațiile viitoare de creatori. Războiul mut se duce sub țeasta fiecăruia, ori de câte ori se așază la masa de scris (vă amintiți cum se rănea Kafka la masa lui de scris?), ori de câte ori începe o carte, o finalizează, o trimite în lume.

Lumea culturală românească este fărâmițată, lipsită de o forță care să parcurgă cât mai multe tranșee în care stau pitiți oameni foarte talentați, dar niciodată văzuți, niciodată auziți. Lumea culturală românească este din ce în ce mai solitară, din cauza absenței unor proiecte pe termen lung, naționale, investițiilor serioase, integratoare. Și apoi… ar fi util să aflăm dintr-o cercetare la nivel național, pentru diverse segmente de public, cât și de ce, în ce fel, contează astăzi un artist, atât pentru cititori, cât și pentru instituții culturale, politicieni, oameni care pot decide, cu adevărat, soarta socială a unui creator etc.

(Cred că am râde, dacă am ști care sunt bugetele alocate de orașele României pentru cultură!)

Pentru că subiectul lumii culturale românești este extrem de vast, încât aș putea scrie o carte, voi încerca să rezum: în primul rând, ca să vorbim despre viață culturală, educația trebuie să fie o prioritate pentru stat (la noi nu este). În al doilea rând, când oamenii vor vedea că literatura (și nu numai) este importantă, așa cum este pâinea de pe masă, vor trăi căutând-o. Atâta vreme cât arta nu este o nevoie acaparatoare, artiștii trăiesc în haita lor. Și mor adeseori nevăzuți de nimeni.

NB : Care vă sunt sursele de inspiraţie ? Cu cine împărtăşiţi ideile dvs. ?

SP: Tot ce trăiesc, văd ori aud mă inspiră. În mintea mea totul se (re)scrie neîncetat. Trag nădejde că acest lucru nu mă va părăsi niciodată. Vreau să trăiesc viețile altora, să merg printre suferinzi și muribunzi, să mă sting odată cu plânsul lumii și să las în urma mea, măcar a mia parte din lacrima unui copil lovit sau a unei femei părăsite. Aș vrea să găsesc rețeta prin care scrisul poate face asta…. Să înghită, de exemplu, ultima răsuflare a unui muribund, ca să știm, cu adevărat, ceva de dincolo de viața noastră.

Prima persoană cu care îmi împărtășesc ideile, implicit scrierile, este logodnicul meu. Apoi, sunt cei câțiva cititori de pe Facebook. Nu obișnuiesc să împărtășesc, în afară de câteva fragmente, în timpul procesului de scriere. După ce finalizez un manuscris, relația mea cu scriitura intră într-un alt stadiu, pot să mă distanțez, să fiu critică, să arăt și cititorilor. Îmi place să scriu cât mai singură, fără să citesc alte cărți, să public și apoi să aștept să întâlnesc cititori care să-mi rescrie rândurile, să mă combată, să continuie ceea ce eu încep.

NB: Vanitas, vanitatum. Tot pe pagina dvs. de facebook scrieţi: “În ghindele în care trăim, din punct de vedere social, îngrămădiți și naivi, ni se pare că suntem auziți sau văzuți, că lumea-și îndoaie pleoapa pentru noi și că există lucruri temeinice pentru care să ne zbatem, în afara celor ostoite cu iubire. (…) Nu mă întristează nimic mai mult decât oamenii mari care cred că fără ei vreo bucată de lume se va prăbuși, iar lucrurile nu vor mai fi făcute la fel. Poate e dorința de viață.(…) Trebuie să ne obișnuim, când suntem foarte tineri, că vom muri și, mai important, că nimic din ce facem nu-i etern (oricât ar rezista pe Pământ). Poate că aceasta-i singura libertate când ești tânăr: să uiți oamenii mârșavi, să nu tolerezi nedreptatea și să adormi împăcat cu gândul morții. (…) Și nu-mi va păsa, „nici cât negru” sub unghie, dacă îi va părea cuiva rău după mine. Părerile de rău trebuie să se manifeste ca iubire când trăiești. Toate elogiile rostite deasupra mormântului n-au ridicat niciun mort din coșciug. »

Este acesta crezul dumneavoastră sau doar o stare de moment? Credeţi că iubirea este cea care ameliorează sau cea care salvează condiţia umană ? Dar despre literatură sau cultură, în general: poate ea să ne salveze ca oameni ?

SP: Cred (și în acest moment este singura mea credință) că iubirea (în toate formele ei) constituie forța care zămislește, iar și iar, umanitatea (nu știu dacă este un cerc închis, dacă renaștem sau dacă din noi se alege doar praful – ori nici atât), însă am văzut, stând lângă Bunica mea suferindă, că dacă aș fi avut toată cunoașterea de pe lume, toate bogățiile, tot ajutorul, n-aș fi putut să fiu complet alături de ea, așa cum am putut fi prin intermediul iubirii. În marile noastre suferințe existențiale (la care toți ajungem, pe drumuri diferite), nimic nu are aceeași greutate precum iubirea (fie că o primim ori o cărăm pentru alții). Bunica era credincioasă. I-am împărtășit ideile și-n nopțile-n care durerea o depășea, îi vorbeam despre Rai (nu o mințeam, pentru că iubind-o în acele clipe ca și cum ar fi fost Fiica mea, îi croiam imaginar un loc în care, dacă exista, știam sigur că o va primi, iar dacă nu, memoria mea îi crease deja culcuș cald). În fața Bunicilor mei, ca în fața întregii Familii, am descoperit ce înseamnă forța iubirii… când simți că totul se dărâmă, că totul te asuprește, să fie cineva cu tine, să nu-ți dea drumul. Cultura, Frumusețea, în general, sunt lucrurile care ne dau speranță, la care ne întoarcem, pentru care ne zbatem. Când am pierdut pe cineva iubit, în acele clipe de teroare, de doliu acerb, recunosc, nu m-am gândit niciodată la faptul că scriu, la cărțile capitale citite, la piesele de teatru… dar am ascultat Mozart, am scris câte o poezie. Datorită Climansei (Bunica mea) am scris primele poezii valoroase, pe care nu îmi doresc (încă) să le public, pe care le cizelez, și la care mă gândesc nu ca la niște creații literare, ci ca la cel mai greu și mai dureros doliu.

Nu știu dacă am fost atât de sceptică întotdeauna, dar mi-am dat seama că nimic nu cântărește mai mult ca binele dăruit omului, ajutorul când are cel mai mare nevoie, susținerea fără margini. Nu contează nici cine suntem, în ce credem, cum gândim… nimic din ce-i exterior nouă nu ar trebui să cântărească. Iubirea pentru oameni este singura avuție ce trebuie râvnită. În rest, toate sunt măcinate de timp. Desigur, binele trebuie să izvorască liber, nu din frica de a fi pedepsit, renegat etc. Suntem pe deplin liberi și putem, atâta vreme cât trăim, să înfăptuim tot ce-i luminos și bun.

NB : Pentru cine scrieţi şi ce proiecte de viitor aveţi ?

SP : Scriu pentru oamenii singuri și suferinzi. Nu știu să le vorbesc oamenilor fericiți și-mi pare rău că nu le pot oferi nimic, dar trag nădejde că ei nu au nevoie de ajutor. În schimb, plânsul care se rostogolește uneori în viața omului poate își va găsi un strop de ostoire în istoriile personajelor mele. Iar dacă nu, înseamnă că am eșuat și că totul a fost aproape zadarnic. Ani întregi de muncă (știm bine că anii de scriitor nu apar pe nicio carte de muncă – cum ar fi să se contabilizeze și această muncă?) se vor disipa, dar nu cred că murind, dacă activitatea cerebrală îmi va mai permite vreo judecată, îmi va fi rușine de mine ori mă voi învinui. M-ar durea să știu că nimeni nu m-a auzit vreodată cu adevărat, dar dintre puținii mei cititori sunt uneori oameni care-mi scriu că i-am mângâiat ori tulburat, că le-am arătat o bucată de viață care-i ajută să viseze, să spere sau să lupte.

În viitor îmi doresc să public un volum de poezii și să finalizez două manuscrise ale căror teme le am deja în minte. În cazul poeziilor, munca este mult mai mare, epuizantă și pentru că sunt destul de nesigură de creațiile mele lirice, încă aștept. Pe de altă parte, îmi doresc ca publicarea acestui volum să aibă loc și după o anumită coacere, atât a mea, cât și a poeziilor. Momentul publicării este cel mai greu, pentru că trebuie să te îngrijești, atât cât poți, și de soarta cărții. Orice manuscris așezat între coperte este ca un copil abia smuls din placentă; totul îl poate ucide sau îl poate ajuta să crească.

Este un bun motiv să cumpănim: câte dintre cărțile valoroase de la noi, după ce ajung în lume, sunt lăsate să moară sau ajutate să trăiască? Cine ar trebui să le ajute? Unde începe și unde se termină datoria scriitorului? Cine decide că un scriitor este talentat sau nu? Etc. Etc.

NB: Ce fel de cititori vă doriţi ? Un gând bun cititorilor dvs. ?

SP: Cititorii pot fi oricum. Nu mi-am creionat vreodată în minte chipul cititorului ideal. Știu însă, și din proprie experiență, că pentru a te bucura de o carte a unui autor contemporan (mai ales când este puțin cunoscut) trebuie: să uiți numele de pe copertă, să fii critic, dar să ierți micile scăpări care sunt inerente pentru cineva care trăiește din plin travaliul găsirii unui stil, să ignori toate mărunțișurile legate de viața autorului (chiar dacă îl cunoști de pe rețelele sociale și îți este chiar apropiat) – omul din realitate este doar un chip al celui care scrie, să îi cumperi cartea (este un gest firesc și, în plus, autorul nu se va îmbogăți – îi revin doi lei la fiecare carte vândută, iar dacă este un scriitor care nu are mii de exemplare vândute, putem deduce câștigul lui; pe de altă parte, în România unii autori plătesc tirajele, susținând apariția cărții), să îl recomanzi și prietenilor tăi, să scrii o cronică/recenzie/părere despre ce ai citit (folosindu-te de rețelele sociale). Dar chiar și fără aceste lucruri respectate, cititorul ideal este cel care trăiește în cartea ta, care iese-n viață ducând-o în minte.

Cititorilor mei le mulțumesc, pentru că m-au sprijinit ani îndelungați, m-au acceptat așa cum sunt, n-au făcut din viața mea un spectacol, n-au depășit niciodată limita demnității (mi s-au aruncat rar ouă clocite-n cap – dar a fost destul), dimpotrivă, mi-au arătat o față îmbucurătoare a respectului, bunăvoinței, răbdării și solidarității. Cititorilor mei le doresc să parcurgă, de-a lungul vieții, toate cărțile foarte bune ale literaturii mondiale și să-și facă cât mai multe scuturi pentru durere!

Notă: Vă mulțumesc pentru realizarea acestui interviu. Spre deosebire de orice alt „mediu”, interviul îmi pare cel mai cald, cel mai sincer și mai onest, în care te poți destăinui fără rezerve și fără dorința de a epata. Iată, acesta este un om ca oricare altul, greșește azi mai mult decât ieri. Și câte va mai greși. Și cine știe ce se va întâmpla cândva cu el!