Scrisul în pași de dans

Este interesant ce se întâmplă atunci când ai imboldul de a scrie. Cuvintele încep să se pună în mișcare prin cap, încep să caute un sens pereche și vor sa te convingă cu orice preț sa nu le mai ții captive, să le lași să își continue cumva drumul afară din mintea și pielea ta. 

Îmi imaginez cuvintele, întruchipate în oameni, într-o sală de bal dens populată. Toți cei prezenți  acolo ar dori sa danseze, dar nu de unul singur. Problema este că, exceptând unii oameni, premiați ai naturii, nimeni nu știe ce dans ar putea dansa și nici măcar ce muzică si-ar dori. Fiecare speră că în mulțime este cineva care aude aceeași melodie și acea persoană îi va îndrume pașii într-un mod armonios de dans. 

Să zicem că, un cuvânt din mulțime, îmbrăcat elegant, se aventurează și face un pas spre cineva din jur. Poate gestul lui trece neobservat, nu se leagă nimic. Poate alt vecin refuză politicos invitația timidă la dans sau se face că nu înțelege despre ce e vorba.  La un moment dat, să presupunem că acest domn Cuvânt ia pe cineva la braț. Sunt o pereche stângace, încep să pășească, dar se calcă rapid pe picioare și abandonează. Așa rezultă un haiku. La cealaltă extremă, dacă în acea sală plină de cuvinte se stârnește un dans irlandez, cuvintele se înlănțuie la infinit și poate să apară un nou “luceafăr”.  

Dar, de ce nu, să poate întâmpla ca două cuvinte să se acroșează și după câteva mișcări lente și greoaie, pașii unui vals se desprind de podea. Alții din sală se alătură și atunci cuvintele se adună repede într-o poezie cu rime cadențate precum mișcările valsului. Perechile se dezleagă, se regăsesc, se apropie sau se îndepărtează, schimbă sensul, dar păstrează tempoul. Perechile de cuvinte, cu pași perfect măsurați, au eleganta notelor de vioara vieneză. 

Tangoul poeziei fără rime apare doar atunci când un cuvânt încărcat de pasiune aude un acordeon. În acel moment unic, contextul își pierde relevanța, nimeni și nimic din jur nu mai contează. Cuvântul nu observă cum viorile se ascund după pian, cum lumina se retrage într-un colt și nu realizează că o trompeta îi strigă numele. Coerența se regăsește totuși de fiecare dată când acordeonul trage aer adânc in piept și începe să își reverse energia din cutia toracică. 

Mai există o situație care trebuie descrisă. Atunci când un domn Cuvânt scăpă din sala de bal. Dacă este inspirat poate trage după el multe cuvinte jucăușe și uite așa se pornește o horă câmpenească spontană sub forma unei povestioare pline de veselie si umor. Semnele de exclamare din text sunt chiuiturile care îmbogățesc atmosfera de vară și sărbătoare. Fiecare rând al dialogului e ca și zâmbetul șugubăț al dansatoarelor admirate de flăcăii satului. De obicei, hora se oprește brusc, ca o ploaie de vară, însă rămâne aerul proaspăt în urma ei. 

De cele mai multe ori însă, cuvintele se doar ciocnesc între ele, se anagramează și rezultă o idee care iți ține companie până se deschid din nou ușile sălii de bal.