Străina de la ultimul etaj – Maria Bertoldo-Stocheci

Maria Bertoldo-Stocheci scrie cuprinzând în croșeta narativă fire de viață sublimate în esențe personale și originale, confesiuni firave sau agresive pe hârtia incriminatoare, pledoarii victimizante sau hotărâri demne de o judecată supremă, toate aceste probe în dosarul existenței sunt aparate cu fler scriitoricesc și deopotrivă cu tactul unui avocat. De formare juridică, autoarea are un stil concis, obiectiv, neînduplecat de interferențe lirice chiar dacă subiectul este adesea încărcat de patimi substanțiale, cel mult de sentințe sumative.

Dacă la început mi s-a părut că nu am ajuns la mesajul unor povești, la a doua lectură am remarcat efectul asupra pătrunderii sensului și accederii la experiențele relatate. Cu cât ne debarasăm de înțelegerea superficială și încercăm să încadrăm personajele, să le punem în boxa acuzaților sau a a apărării, cu atât premoniții de vini tragice sau comice ni se înfățișează în minte. Departe de a fi niște relatări triviale, dar cu scântei, poveștile cărți de viață, se armonizează într-o horă a ielelor existențiale. Patima cu care se înșiră destine admirabile sau deplorabile provocate de anumiți triggers iese parcă din narativ-ul secundar și se încuibeaza în narativul primar, al celor care relatează, câteodată martori fără voie, dar ah, atât de importanți pentru că ne transmit ștafeta nouă cititorilor ! Trompe l’œil aș numi această carte ce își camuflează esența într-un buchet de mimoze-stări.

Scriitura Mariei Bertoldo-Stocheci se reunește într-un punct infinit cu creațiile marilor autori Liviu Rebreanu (Jar, Amândoi), Hortensia Papadat-Bengescu (Ape adânci) și Mircea Eliade (Isabel și apele diavolului, Noaptea de Sânziene), dar și cu stilul autoarei Oana Stroe (Flăcări gemene) prin surprinderea acelui omenesc supus erorii, judecății, dualului sau fantasticului de la limita realului.

Autoarea atrage atenția asupra vieții văzută în general prin platitudinea și generalul său, iar elementele ieșite din comun, adevărate atacuri la adresa trivialului, revelă momente-cheie, suferințe adânci, iluminări bruște, semne. Viața nu e în altă parte la Maria Bertoldo-Stocheci, ci în paginile pe care le-a injectat cu sânge și sudoare, fără utopie, ci sub imperiul pedepsei divine, a judecătorului suprem omniprezent, în fața asistenței publicului cititor. Citită în cheie detectivistă, cartea pendulează între un stil jurnalistic al căutării dreptății și unul al narațiunii fruste, independente emoțional de conținut. Concluziile sunt astfel aleatorii, împărțite între personaje și cititori în acest manuscris grefat în fața instanței literare.